Şcoala mea

Era unul dintre titlurile compunerilor tematice pe care le primeam ca temă prin clasele primare – „Școala mea“. Pesemne ar fi trebuit să scriem despre școlile noastre socialiste care apăreau peste noapte ca ciupercile printre blocurile din cartiere (în anii ’80, demografia era încă în creștere), cuburi noi și identice, lipsite de personalitate, care și acum îmi creează senzația de mici pușcării, mă întreb cum de-or putea să învețe copiii în astfel de locuri. Însă „școala mea“ era altfel. O clădire veche, cu clase improvizate uneori în încăperi mai mici decît un living dintr-o vilă de la Mogoșoaia din zilele noastre, care înainte avuseseră cu totul alte destinații, sala de sport fusese „baia popilor“, clasa a mică a celor de la VIII C – „bucătăria popilor“, ne informa nea Petrescu, omul de serviciu și bun la toate, un fel de străjer al școlii pe vremea cînd nu existau agenții în uniforme, plictisiți și indiferenți. „Școală veche, cu tradiție istorică de peste 150 de ani“, scrie și astăzi despre ea pe site-ul Inspectoratului Școlar. Scrie și pe placa din marmură, comemorativă, de la intrare. Inițial, la final de secol XIX, fusese școală preoțească. Toate aceste povești și detalii ne stîrneau imaginația. Și pentru că tocmai citiserăm Cireșarii, care erau la modă, ne-am petrecut vreo doi ani chiulind de la ore, de la materiile la care „aveam a doua notă“, pentru a ciocăni sistematic în pereții școlii, a-i indentifica pe cei care „sunau a gol“, a întocmi hărți și a trasa imaginare tunele secrete. Speram să descoperim „comorile popilor“ (cruci din aur, cărți de valoare etc.), însă ele au rămas nedescoperite pînă în ziua de azi. În 1990, am prins momentul în care școala noastră a reluat „parteneriatul“ cu biserica din apropiere, unde părintele Galeriu încă mai slujea și era o legendă, apoi a căpătat denumirea de Sfîntul Silvestru. Mi-amintesc și acum nedumerirea și spaima unui coleg care a întrebat în pauză, înaintea orei de religie: „Și acum ce-o să se întîmple? Or să ne îmbrace pe toți în popi, tocmai cînd am scăpat de uniforme?“

Cei opt ani pe care i-am petrecut în această școală „de cartier“ de pe strada Oltarului (probabil fostă a Altarului, cîndva), una din străduțele mele preferate din București, umbrită de castanii ce mi se păreau uriași și care „se închide“ în mod atipic cu o clopotniță, au fost atît de interesanți încît, mai apoi, nu prea mi-a mai păsat de anii de liceu, și acesta tot unul „cu tradiție“. Și deși am trecut de sute de ori de atunci pe lîngă școala mea, privindu-i pe copiii de acum cum invadează strada Oltarului, la terminarea orelor, și cum se risipesc în grupulețe pe Calea Moșilor – o altă lume, exact așa cum făceam și noi –, n-am mai îndrăznit să intru. N-am mai avut de ce sau poate că mi-a fost teamă pe undeva ca nu cumva, în momentul în care voi păși înăuntru, magia să se destrame.

Totuși, am fost săptămîna trecută, după aproape 25 de ani. M-am întîlnit cu un fost coleg ca să mergem la școală și să propunem un eveniment legat de Povestiri de pe Calea Moșilor. Am intrat pe la „intrarea elevilor“ din curtea mică, locul unde făceam careul pe timpuri și cîntam imnul. Curtea mică mi-o aminteam destul de mizerabilă, cu un castan care creștea strîmb chiar în mijloc și, deși rădăcinile lui ieșeau din asfalt, nu se îndura nimeni să-l taie. Castanul nu mai e, în schimb sînt leagăne colorate, iar curtea e pavată cu un pavaj elastic, din cauciuc, precum cel din parcurile pentru copii. La fel și curtea mare care pare mult mai modernă, mai funcțională, însă și-a pierdut din farmec. Și aici fuseseră tot castani, unul dintre ei chiar gigantic, patru copii de-a întîia nu puteau să-i cuprindă trunchiul cu brațele. Însă era complicat să dai probele de alergare, făcînd slalom printre copaci. În curte i-am găsit pe băieți la fotbal și, în prima clipă, am avut senzația stranie că erau chiar „băieții noștri“ care refuzeseră să crească și continuaseră să joace fotbal acolo, la nesfîrșit.

Holul de la intrare e neschimbat – aceeași pardoseală ca o tablă de șah, aceeași masă a elevului de serviciu. Lipsește doar nea Petrescu, care a murit de mult, însă îi pot simți prezența. Dacă închid ochii, pot să aud în liniștea aceasta cu vagi ecouri muzicale, de după ore, hîrșîitul măturoiului cu care face curat. Le recunosc pe două dintre femeile de serviciu, erau și „pe vremea noastră“, probabil foarte tinere. Însă nici acum nu par îmbătrînite, de parcă ar aparține unui timp care a încremenit pe loc. Le spunem că sîntem foști elevi. „Ați venit să vedeți școala?“ Da, mă simt un vizitator, un turist într-un muzeu al copilăriei mele. Într-o vitrină plină cu albume de fotografii – din păcate, nu și generația mea – zăresc o relicvă: clopoțelul.

Școala e vie, veselă, colorată, la fel și totuși diferită. Au dispărut, desigur, Gazeta de perete, panourile cu pioneri, steagurile partidului, peste tot e plin de desene ale copiilor de acum. Au dispărut și țîșnitorile de la parter, unde ne spălam acuarelele după ora de desen. Clasele au fost renovate, reconfigurate, au table interactive, iar copiii își pot lăsa cărțile și caietele în bănci pentru a doua zi, ușile se încuie, nu mai învață nimeni în două ture. Îi invidiez – mereu găseam banca mea pătată și mîzgălită de cei din tura de dimineață. Și cotoare de mere putrezite în bancă. E drept, sînt și mai puțini copii, și nu mai locuiesc doar pe Calea Moșilor și în împrejurimi, unii vin și din Otopeni sau Voluntari pentru anumiți profesori sau învățători. Intrăm în clase pe rînd, în fiecare dăm peste o „bisericuță“, peste cele mai bune prietene care șușotesc ceva, își împărtășesc secretele. Își ridică privirile spre noi și ne salută pe tonul acela ușor intimidat și „oficial“ pe care îl cunosc foarte bine – „Bunăă ziuaa!“. Revin la realitate, nu sînt Adina mică rătăcind pe culoarele școlii, sînt un adult, aș putea să fiu o mamă care își caută copilul ca să-l ia de la școală. Un băiețel blond se lipește timid de piciorul învățătoarei lui. Îl cheamă Sașa. Cei de la grupa pregătitoare mi se par atît de mici, oare ce caută toți acești copii dulci și speriați la școală? E doar o impresie, mici eram și noi, îmi amintesc că pe fosta învățătoare a lui Alex, cea care ne-a întîmpinat acum, o vedeam foarte înaltă și frumoasă și o comparam mereu cu o zînă. Frumoasă e și acum, însă este cît mine de înaltă.

Și sala de festivități mi se pare acum neîncăpătoare, cu o scenă ca pentru păpuși. Pe vremuri, îmi închipuiam că era cît o sală de bal. O sală de bal unde am crescut „la normă“ viermi de mătase. Am rămas aici o jumătate de oră, povestind despre foști profesori, foști elevi, despre cei care nu mai sînt și mi-am dat seama că viața se poate transforma oricînd într-o buclă, te poți întoarce oricînd de unde ai plecat, fără să te raportezi la trecut sau la viitor… fiindcă lumina galbenă de primăvară se filtrează la fel prin ferestruicile sălii de festivități, din curte se aud glasurile băieților care joacă fotbal, mereu aceleași, nea Petrescu continuă să dea cu mătura în holul de la intrare, vei fi aici și peste încă 25 de ani, și peste 50, chiar dacă nu mai vei mai fi deloc.