Revoltă și resentiment
Mulți tineri trăiesc într-o cultură a indignării: ca să te afirmi și să-ți aperi demnitatea e nevoie să fii mereu vigilent, dar mai ales mereu revoltat de ceva. Ba chiar de tot ce te înconjoară! Cum altfel să participi la progresul societății? Trebuie să vezi pretutindeni, cu un ochi suspicios, răul social. Să nu crezi în aparențe, să denunți inerțiile care, pe seama tradiției, vor să justifice la nesfîrșit un aranjament strîmb, așadar intolerabil. A îmbunătăți starea lucrurilor presupune demolarea ordinii moștenite: cum să faci curat fără să arunci gunoiul? Nimic din ce a fost și este nu poate fi temelia lumii de mîine. To make the world a better place rămîne șansa (și datoria) unei generații menite să corecteze derivele trecutului și să instaureze o realitate perfect virtuoasă, justă, egalitară, fără pete. O lume chemată să încheie definitiv bîlbîielile metafizice ale teismului și scandalul discriminărilor de orice natură. Pe acel țărm oniric, dreptul la fericire, distracția și venitul universal garantat se vor împlini prin apoteoza diversității, mai presus de constrîngeri, obligații sau imperative gata făcute.
Îmi veți spune că citez (imaginar) un discurs progresist standard, pentru a-i sugera caracterul utopic. Și că urmează vreo șarjă conservatoare, în numele realismului bătrînesc și al bunului-simț ancestral, exaltat ca singură busolă funcțională a umanității „rezonabile“. Nici pomeneală! Vreau doar să leg acest ethos relativist postmodern de Omul revoltat, eseul lui Albert Camus din 1951. Da, există o genealogie a stării de spirit care domină lumea actuală: ea e alcătuită din Lucrețiu, Epicur, Sade, Rousseau, Hegel, Dostoievski, Nietzsche, completați de pleiada suprarealiștilor și de constelația noului nihilism „deconstructivist“. Toată Modernitatea pendulează între revoluție și revoltă. Revoluțiile – începînd cu cea franceză – au inspirat acțiunea politică anarhistă, radicalizată socialist prin îngemănarea nazismului & comunismului. Falimentul lor a demonstrat nu doar vocația criminală a promotorilor, ci și inconsistența acestor programe în raport cu ce sîntem, ce putem fi și ce trebuie să fim, ca oameni raționali, tainic echipați cu facultatea opțiunii. E greu de presupus că, după Holocaust și Gulag, am putea reveni, cu adevărat, la totalitarismele specifice secolului 20. Tocmai de aceea, motorul revoltei s-a repornit pe linia camusiană, nu pe cea sartriană. Există și neomarxiști declarați, care sapă de zor mormîntul capitalismului global, însă ei au căpătat aerul muzeal, spectral, al unui remake indezirabil și improbabil. Mai mult spațiu de manevră are, cum anticipam, omul revoltat descris de Albert Camus. Poate că autorul Mitului lui Sisif nu mai e citit, însă gîndirea lui – sportiv etică și peren juvenilă – se reinventează sub ochii noștri, ca alternativă critică la obtuzitatea elitei economico-financiare mondiale. „Mă revolt, deci sîntem“, scria filozoful existențialist. Doar revolta coagulează sentimentul comunității, transformînd în acțiune o libertate formală altminteri sterilă. În cea mai strictă obediență camusiană, această revoltă contestă nedreptatea condiției umane și restabilește ordinea morală sub semnul celor două devize emblematice: „totul sau nimic“ & „toți sau nimeni“. Figura lui Prometeu, eroul care a declanșat „istoria orgoliului european“, revine în actualitate. Numai că, în Estul postcomunist (unde România apare drept cel mai traumatizat element din fostul lagăr sovietic), omul revoltat coabitează cu omul resentimentului. Camus se contopește cu Max Scheler. Revolta trendy este, pentru noi, cea care vindecă sechelele comunismului, în vreme ce-i mai dă o șansă. Instinctul egalitarist, atît de prizat azi, prelungește criza unor ierarhii deja răsturnate (înainte de 1989). Simțul onorabil al dreptății devine un aliat al indistincției antielitiste. Pentru a face „lumea un loc mai bun“, e însă necesar să despărțim revolta de resentiment, ceea ce nu e nici subînțeles, nici la îndemînă.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.
