Voi cum vă gîndiți la pîine?
Eu nu mă gîndesc. Nici la îngrășare, nici la scădere. Nici la hrană, nici la nevroză. Este. Corina mi-a adus o pîine de o mănînc întreagă. Nu știu cum. Stau și mănînc. Apoi, pîinea aia îmi stă în memorie o săptămînă cap-coadă. Mă hrănesc din ea. N-am nevoie de alte pîini s-o înlocuiască sau s-o uite. Mereu-mereu, aceeași, o mănînc, deși n-o mănînc deloc. Ciudat omul ăsta! De mic mîncam pîinea toată, fierbinte de mă lua damblaua. La Strehaia, unde am copilărit și eu, și Leo, aveau pîine rotundă, grea. O rodeam ca un șoarec, după ce, mult timp, o așteptam. Venea la prînz, mă puneam pe ros. Pînă la bunici, era gata jumătate. Nu se cruceau bunicii. Nu le păsa? Ba da, dar erau blînzi. Ce le mai putea aduce lor o pîine întreagă? Liniște, calm. Așa, mușcată, dezordine și aventură. La București, mușcam cu mama din pîinea lungă, ca țiganii. Nu-mi păsa de nimic. Eram conspirație. Dar frenezia pîinii înseamnă în mintea mea și colțurile mîncate de mucegai, uitate prin debara. Pentru că frenezia merge mînă-n mînă cu uitarea. Pasiunea cu amnezia. Am mîncat de m-am spart. De mi-e rău. Apoi ce urmează? Nimic-nimic. Tăcere în burtă și memorie sătulă. Așa este cînd mănînci. O iei de la capăt și ținerea de minte este mică. Tot ceea ce îți amintești este în cerul gurii. Dă-i cu apă! Vine amînarea. Uitarea e mare.
Foto: wikimedia commons
