Pauze, respiraţii

Cînd mă gîndesc la cuvîntul „pauză“, îmi vine în minte următoarea imagine, din școala primară: clopoțelul care sună, ecourile slabe de pe culoarele școlii, care se transformă treptat într-un vuiet, o larmă care se întretaie cu zgomote de uși trîntite, de tot felul de proiectile azvîrlite, tropăieli care dau năvală în curte, șuturi în minge, care începe să se izbească de ziduri, icnete de fete trase de cozi și trîntite, plesnituri și bufneli ale bătăilor care se nasc din senin sau le continuă pe cele mai vechi, ce au rămas neterminate, toate acestea în­tîmplîndu-se simultan în momentul în care începeau cele zece minute de libertate. După ce ele treceau, mereu mult prea repede, mulțimea de copii care se revărsase mai devreme spre curte se întorcea în valuri spre școală – mai tîrziu am aflat că acest fenomen se numește flux și reflux. Totuși, pauza aceea era un mic univers în sine, ca o bulă care se desprindea din rutina vieții școlare și ne purta undeva, în altă parte – o mie de chestii se petreceau în acele zece minute, unele memorabile, așa că pauzele deveneau mult mai importante decît orele de curs, uneori veneai la școală doar pentru ele.

Astăzi nu mai simt pauzele, indiferent de natura lor, în acest mod atît de intens, pline de a­tîtea emoții diferite. Uneori, ele trec fără să aducă nimic nou, fără să le bagi în seamă, pentru că rămîi conectat mental la „treburile care contează“ și care s-au întîmplat înainte de pauză sau se vor în­tîmpla după pauză. În anii comunismului exista un slogan la locul de muncă, de fapt, mai mult o anecdotă: „Pauzele ­mici și dese, cheia marilor succese!“ Pentru că nu prea muncea nimeni, în adevăratul sens al cuvîntului, întreaga activitate „de la serviciu“ era, de fapt, o pauză, așa că devenea dificil să iei o pauză la pauză. Îmi amintesc de vizitele pe care le făceam la institutul de proiectare unde lucra mama mea și de timpul care părea că se tîrăște cumplit de greu pentru toată lumea, nu doar pentru mine, care eram un copil ce se plictisea. Un timp lăbărțat și elastic, de care putea să tragi în toate părțile, la nesfîrșit. Colega cu părul lung, prins în coc, care amesteca cu o linguriță într-o cană un strop de nes cu zahăr. Colegul cu ochelari, mai în vîrstă, care citea parcă mereu aceeași carte. Colegul mai tînăr care dormea cu capul pe birou. Muștele care bîzîiau între geamuri. Foșnete și conversații în șoaptă, care încetau doar cînd pe culoar trecea șefa. Iar cînd ceasul de pe perete arăta ora patru fix, cu toții se ridicau ca la un consemn, se îmbrăcau și ieșeau. Mulți mergeau să-și preia locurile pe care și le opriseră din vreme pe la diferite cozi din cartier, la unt, carne sau portocale. Adevărata „muncă“ abia atunci începea, însă tot în așteptare. Dacă mă gîndesc acum la anii aceia, întreaga societate mi se pare cumva încremenită într-o pauză lungă și inutilă.

Însă, treizeci de ani mai tîrziu, se muncește categoric mai mult, iar pauzele încep să capete din nou o semnificație. Am lucrat pentru puțin timp în redacția unui ziar, „o fabrică de conținut“, cu un program de tip corporate, de la 9 la 18. Într-o clădire nouă, cu birouri ergonomice, toate la fel, într-o hală uriașă pe care o împărțeau toate departamentele. O imagine deja binecunoscută, destul de apăsătoare. Acolo am învățat importanța „pauzei de o țigară“. Mergeau la „pauza de țigară“ chiar și cei care nu fumau, era vitală, chiar dacă inspirau fumul colegilor lor. Se fuma undeva pe un holișor întunecos, în dreptul unei scări de serviciu, aici trona o scrumieră uriașă plină de mucuri, mai era și o cutie de carton pe post de coș de gunoi, unde se aruncau paharele de cafea. În permanență, vreo 10-12 colegi de redacție stăteau îngrămădiți pe trepte, trăgînd cu sete din țigările lor, de multe ori își aprindeau o a doua țigară direct de la prima. Acolo se discuta despre cărți, despre filme, despre filozofie, despre diferite nuanțe ale unor subiecte de presă care, de regulă, nu apăreau niciodată în ziar. Acolo se legau prietenii, cum ar fi, de pildă, prietenia mea cu Lucian, care mi-a explicat într-o zi, preț de două țigări, ce înseamnă să bei cu cap, ca să nu ți fie rău a doua zi. Tot ce era important în viața ziarului se întîmpla, de fapt, acolo, pe holul acela cu un aer stătut, fără ferestre și cu pereți îmbibați de fum. Mai era și pauza de masă pe care o aștepta toată lumea, încă de la ora 9, așa că se mînca de prînz devreme, pe la 12. Niciodată de atunci n-am mai mîncat ciorbă și tocăniță în ceea ce eu consider acum prima parte a zilei. Pentru pauza de masă se formaseră deja bisericuțe, oameni care ieșeau mai mereu împreună, știau ei cîte un loc bun, undeva, în apropiere. După ciorbă, tocăniță și eventual și o bere, te întorceai la birou moleșit și nu prea mai aveai chef de mare lucru. Pauza de prînz puncta, de fapt, finalul zilei de muncă, ce urma după ea nu mai era decît pierdere de vreme, plictis, ineficiență.

Echipa de meșteri care mi-au zugrăvit garsoniera în trei săptămîni, deși promiseseră că o termină lejer în zece zile, începea mereu ziua de muncă cu o pauză binemeritată. Cel mai în vîrstă își bea tacticos cafeaua, fuma și strivea mucurile direct pe podea, unde oricum urma să pună gresia cea nouă. Fratele său mai mic nu ridica bidineaua de jos pînă nu-și termina „citirica“, sticla de 200 de ml de coniac „Triumf“. „Copilul“, care nu avea mai mult de 17 ani, se uita nedumerit la cei doi colegi și aștepta să-și termine „pauza“. El a muncit cel mai mult. De obicei, la prînz le aduceam sandvișuri, într-o zi ne-am gîndit să le facem o bucurie cu un pui la rotisor, cartofi, mujdei și toate cele, plus berea la pet, care era obligatorie. Imediat după prînz, șeful mi-a spus că a primit un telefon de acasă, o urgență, și că în ziua aceea trebuie să plece cu toții mai repede. Și au plecat. Mi-am dat seama că pauza lor de masă fusese prea mișto ca să o strice cu puțină muncă, așa că a doua zi le-am adus din nou sandvișuri.

În relații, atunci cînd unul dintre parteneri spune „Aș vrea să luăm o pauză!“, se gîndește, de fapt, la o despărțire. Cel puțin așa am citit în toate articolele care dau sfaturi în amor pe Internet. Și de obicei așa e. Cînd, de fapt, relațiile au nevoie de mici pauze ca să funcționeze cum trebuie, însă puțini își dau seama de eficiența lor. Pauza e clar percepută drept „Gata, mi s-a luat de tine… vreau să fiu lăsat în pace!“. Mă întreb de ce, exact acolo unde pauza s-ar dovedi cu adevărat eficientă, ea nu se aplică niciodată.

Trăim o viață din ce în ce mai fragmentată, facem o mie de lucruri mărunte și inutile pe zi, uneori simultan, multitasking. Le facem pentru că așa trebuie sau pentru că așa ne am obișnuit. De obicei, pauzele nici nu-și mai au rostul, ne fragmentează și mai mult timpul, nu mai știm să ne bucurăm de ele. Ne obosesc parcă și mai mult. Nu mai reprezintă nici o bulă desprinsă din realitate, care ne duce în altă parte, într-o scurtă vacanță mentală de unde ar trebui să ne întoarcem mai relaxați. Totuși, gîndiți vă, de pildă, la muzică – la cît de importante sînt pauzele într-o compoziție muzicală, acele momente de tăcere profundă în care armonia s-a stins, pentru ca sunetele să izbucnească mai apoi cu și mai multă forță. Așa că mai bine încercați să mai luați cîte o pauză, una adevărată. Se mai numește, într-un mod atît de plastic, moment de răgaz. Care s-ar „traduce“ prin liniște, tihnă, pace.