O lună în America de Sud
E a treia zi cu zăpadă şi temperaturi de -10 grade, iar eu beau un vin de Chile, importat în România de la o podgorie pe care am vizitat-o acum vreo trei luni. Era cald şi frumos, am văzut tot felul de butași şi le-am testat rodul, iar acum chiar mă bucur de aroma şi gustul unui vin roşu care îmi transmite puţin din căldura de acolo.
Mi-aş fi dorit să pot călători în stilul lui Marius Chivu, o lună în America de Sud fără telefon, deci fără postări pe Facebook, fotografii trimise pe Whatsapp. N am reuşit, sînt o persoană prea extrovertă pentru asta şi în plus mai aveam nevoie şi de un mijloc de comunicare la îndemînă pentru eventuale probleme care puteau apărea acasă şi de care nu avea cine altcineva să se ocupe. Ca atare, am postat/trimis multe poze… cam din fiecare loc. Şi pentru că, vorba cuiva, „Beauty becomes beautiful only when it is shared with others“. Ca atare, după întoarcere, multă lume mi-a spus cît mă admiră/invidiază și că visează şi ei să facă o excursie asemănătoare. M-au întrebat despre cum a fost, ce mi-a plăcut mai mult din tot ce am văzut. Articolul de faţă este un astfel de răspuns.
Visam de vreo cinci ani să merg în America de Sud, să ajung mai ales în Argentina. Mi se părea însă excentric să cheltui atît de mult pentru o excursie − mai fusesem cu cîţiva ani în urmă în Thailanda, însă în America de Sud costurile săreau clar de 2000 de euro, dacă aveam de gînd să vizitez mai mult decît, să zicem, Buenos Aires şi vreo hacienda (fermă) de prin apropiere. Am căutat oferte, timp de vreun an − pentru că mi se părea mai convenabil să merg în vacanțe organizate −, am comparat şi, în final, pînă m-am decis eu, am primit vestea că locul meu de muncă din acea perioadă urma să dispară, ca şi toată filiala din România a respectivei companii. Bad timing. E lecţia nr. 1 acum, cînd mă uit în urmă: dacă poţi (şi îmi era perfect accesibil, ca venituri şi timp, cînd am început să explorez), nu ezita prea mult să o iei din loc.
A trebuit să mai treacă doi ani pînă ce a fost din nou un moment potrivit. Am găsit o ofertă bună pentru Argentina și Chile, la care se mai adăugau două excursii opţionale pe care iniţial nu am vrut să le iau, dar care s-au dovedit cireşele de pe tort: cascada Iguazu de la graniţa Braziliei cu Argentina şi insula Paştelui (uau, mi-am zis iniţial, cine ar fi crezut că voi ajunge şi acolo vreodată…?)
Un Bucureşti al anilor ’90
America de Sud e un ţinut încărcat de o anume mitologie, la numele căreia lumea încă reacţionează puternic. Evident, inclusiv eu. Pare că acolo se întîmplă lucruri ieşite din comun, se trăieşte încă un pic mai haiduceşte, ca să nu mai vorbim de Patagonia… deci, cum a fost pentru mine?
A fost, în primul rînd, altceva, aşa cum percep de regulă toate călătoriile în afara Europei. Europa ne este atît de familiară, pînă la urmă, datorită unei istorii relativ asemănătoare. Sîntem în marea majoritate creştini, am fost implicaţi aproape toţi în marile războaie de secol XX şi sîntem din ce în ce mai conectaţi la problemele de secol XXI. Nu avem un subiect al populaţiilor „indigene“. Cînd am ajuns în Buenos Aires, în prima seară de ieşit prin oraş pentru o primă impresie, am dat peste un spectacol al comunităţilor boliviene. M-au frapat fizionomia lor indiană, statura mică, costumele tradiţionale. Era parcă o altă planetă. În acelaşi timp, trăiam o senzaţie de familiar datorită arhitecturii europene şi a gîndului că localnicii sînt urmaşi ai europenilor transplantaţi pe alt continent. De altfel, într-o mare măsură te simţi ca în sudul Italiei, de unde a venit o parte însemnată a imigraţiei, din punct de vedere al infracţiunilor stradale. Eşti avertizat permanent să ai grijă la geantă, la telefonul mobil − pe care nu trebuie să le laşi la vedere într-un restaurant. O senzaţie de grijă permanentă care, din păcate, a atenuat considerabil din farmecul oraşului. Pentru că Buenos Aires rămîne un oraş frumos ca arhitectură şi, cu siguranţă, viu, deşi plin de contraste. Aleile largi, construite pe model spaniol, cu străzi perpendiculare la cîte 100 m una de cealaltă, cimitirul La Recoleta, zona La Boca, unde s-a dansat prima dată tango, clădirile „vintage style“ în care străini şi argentinieni vin deopotrivă ca să danseze tango, artă murală, toate combinate cu străzi în construcţie, cu gunoaie aruncate în apa rîului, cu furturi pe stradă în urma unor „scheme“ de care, din păcate, şi noi am avut parte, în grupul nostru, cu oameni dormind sub cerul liber la cîteva sute de metri de palatul prezidenţial. Îmi dorisem mult să vizitez acest oraş, despre care avusesem impresia că deţine o combinaţie unică de boemie, rafinament şi joie de vivre latine, dar am realizat că nu pot gusta pe deplin toate aceste ingrediente dacă nu mă simt şi în siguranţă. Poate voi reveni la un moment dat şi îl voi percepe în altă lumină, acum mi s-a părut ca un Bucureşti al anilor ’90. Cu potenţial, dar incapabil să îşi depăşească problemele.
Un oraș cu o istorie agitată
Un al doilea oraş mare pe care l-am văzut a fost Santiago de Chile. Nu la fel de stilizat arhitectural, mult mai modern şi mai „obişnuit“, dar pe de altă parte mai sigur şi mai „curăţat“. Santiago este şi mai frumos poziţionat − chiar unde încep Anzii, aşa încît tot timpul munţii se găsesc pe fundal. Aceleaşi principii spaniole de construcţie – bulevardele largi, străzile laterale la fix 100 de metri, centrala Plaza de Armas (tipică Americii Latine). În Santiago am avut puţin mai mult contact cu istoria locului. Am ajuns întîmplător să văd La Moneda, reşedinţa unde s-a orchestrat în mod violent schimbarea de regim a lui Salvador Allende şi am văzut şi Museo de Los Derechos Humanos, unde asemănările cu perioada anilor ’50 de la noi sînt vizibile. O istorie agitată, ca în mai toată zona, cu lovituri de stat şi multe interferenţe CIA. Mai ştiam cîte ceva despre dictatura dură a lui Pinochet care a urmat, dar dincolo de realitatea pe care o accepţi raţional, pe mine una mă ating detaliile. De exemplu, la o stradă distanţă de apartamentul unde stăteam erau nume înscrise în pavaj. Am bănuit că era vorba de niște deţinuţi politici, ca să aflu ulterior că acolo fusese, într-adevăr, un centru de detenţie.
Capătul lumii
Din Brazilia nu am văzut decît aeroportul din Rio, care încă mai avea posterele de la Olimpiadă, şi micul oraş aproape de cascadă − Foz do Iguazu. Un oraş care, contrar prejudecăţilor zdravene care mă dominau, părea destul de sigur. Am remarcat autobuzele cu taxatoare, nu mai văzusem o căruţă de ani!
Oraşele mai mici pe care le-am văzut nu mi-au rămas pe retină, cu cîteva excepţii subiective. Punta Arenas din Chile este locul în care a ajuns nava Speranţa din Toate pînzele sus, un film care a reprezentat un fel de echivalent local al lui Jules Verne pentru generaţiile care au prins anii copilăriei în deceniul ’80. Personal, eu nu îmi mai aminteam detalii, dar au fost destui alţii în grup care şi-au amintit. E un oraş micuţ, la Pacific, unde mi s-a părut tare amuzant să aflu că există o statuie a goeletei Speranţa, adusă de un român nostalgic plecat în SUA. Din păcate, nu am avut răgazul să o găsesc. Am înţeles că şi autorul cărţii a visat să facă acea călătorie în jurul lumii, dar, din păcate, între timp a venit comunismul peste el şi nu a mai reuşit… iată însă că uneori un vis neîmplinit poate să ducă la imbolduri de călătorie pentru mulţi alţi oameni (erau mai mulţi în grup care au mărturisit că au început să viseze la Patagonia după ce au citit cartea sau au văzut filmul!)
Valparaiso, Chile. Îl salvează grafitti-urile, nu degeaba este sit UNESCO. În rest, un mix de sărăcie lucie şi culoare, cum pînă acum nu am întîlnit, probabil pentru că nu am vizitat India. Ushuaia, Argentina. Marketat intens drept cel mai sudic oraş al lumii, cu trenul „Del fin de mundo“, oficiul poştal ultim, şi desigur o grămadă de magazine cu pinguini, că doar eram aproape de Antarctica. Parcul naţional Tierra del Fuego, cel cu trenul şi poşta de capăt de lume, nu mi s-a părut mai special decît o Piatra Craiului de la noi, dimpotrivă, aş zice că sînt peisaje montane româneşti cu mult peste.
În schimb, m-am simţit mult mai la capătul lumii pe Isla Martillo (insula „Ciocan“, denumită aşa datorită formei), la vreo 80 km de Ushuaia, unde chiar nu mai era nimic în afara pinguinilor magellanieni şi regali… şi, desigur, vîntul polar.
„Oficial, e cel mai frumos loc pe care l-am văzut“
Primul loc unde am simţit o fericire intensă în această călătorie a fost cascada Iguacu (Iguacu/Iguazu, în funcţie de limba în care este denumită), aflată la graniţa dintre Argentina şi Brazilia. Cascada e o răsfirare incredibil de lungă şi diversă a căderilor de apă, amenajată foarte inspirat de ambele părţi. Eşti sfătuit să mergi în prima zi pe partea braziliană, ca să o vezi în perspectivă. Te minunezi pe măsură ce înaintezi, ca la final să dai de „Garganta del diablo“ (Gîtul diavolului), adică un final exploziv, unde mai vezi şi cîteva curcubeie pe deasupra. Şi după ce credeai că ai văzut tot, a doua zi mergi pe partea argentiniană, unde de data asta vezi de la cîţiva paşi – şi cîţiva stropi distanţă − aceeaşi minunăţie care pe alocuri îţi taie respiraţia sau, ca să citez un clasic, „oficial, e cel mai frumos loc pe care l-am văzut“… Un loc în care îţi vine să-ţi suni prietenii cu copii şi să le zici să strîngă bani să îi aducă acolo, ca unul din cadourile cele mai frumoase pe care le pot face.
Patagonia, o zonă în mare parte aridă, unde mergi cu autobuzul zeci de kilometri, ba chiar sute fără să întîlneşti nici o benzinărie măcar – ca să nu zic de vreo aşezare umană−, cu vegetaţie puţină şi din cînd în cînd cîte un guanaco − un tip de lamă, nişte flamingo şi eventual condori planînd. O mare pustietate aproape necirculată, rar treceau maşini pe lîngă noi. Parcul chilean Torres del Paine (tradus „Turnurile albastre“ din cauza culorii pe care o iau cele trei vîrfuri emblematice) este însă unic. O varietate de culori, de peisaje, de la rîuri, cascade, munţi ascuţiţi, fragmente de gheţar, albastrul acela specific apelor glaciare şi zone cu un vînt record de cîteva sute de kilometri la oră, unde trebuia să te aşezi că să nu fii dărîmat. Din păcate, un incendiu provocat de turişti neglijenţi în 2012 a distrus mai multe hectare de pădure, iar urmele se văd şi acum.
Gheţarul Perito Moreno (Argentina) e şi el un fenomen care merită văzut, însă în ce mă priveşte nu este un loc care m a impresionat foarte tare. Poate şi pentru că sînt o fire mai solară, iar întinderile mari de zăpadă/gheaţă îmi cam dau fiori. Ziua în care l-am văzut a fost caldă, cu mult soare. Mă pregătisem pentru ea temeinic din ţară, întrucît era polul de frig al călătoriei − fusesem avertizată că va fi foarte mult vînt şi că mai ales cînd te apropii de gheţar e o senzaţie fantastică de rece. În loc de asta, senzaţia zilei a fost zgomotul spectaculos al bucăţilor de gheaţă în toate nuanţele de alb bleu, rupîndu-se din corpul masiv al gheţarului vechi de mii de ani, de fiecare dată ca un mic cutremur. Şi încă ceva − Perito Moreno vine de la numele lui Francisco Moreno, care l-a explorat în secolul al XIX-lea, şi, deşi ar fi fost simpatic, nu înseamnă „Căţeluşul brunet“. Perito i se zicea lui Moreno şi aşa i-a rămas numele şi gheţarului. Perito e unul din singurii trei gheţari ai lumii care încă înaintează, cam doi metri pe zi şi rămîne încă un mister cum de se întîmplă asta.
Insula Paștelui
Insula Paştelui (din nou Chile) nu are nici o legătură, ca impresie, cu partea continentală a Chile. Moaii (statuile protectoare, fiecare de cîţiva metri), în toate formele şi poziţiile. Culcaţi, drepţi, în genunchi. În pieţe sau locuri izolate. Pe malul mării. Dar obligatoriu cu faţa înspre insulă, pentru a proteja cu spiritul lor populaţia. Statuetele, în marea lor majoritate, sînt foarte expresive. Nici nu e de mirare, întrucît sînt sculptate după fizio-nomii reale − erau comandate încă din timpul vieţii de către „mai marii“ tribului. După ce credinţa în moai s-a atenuat, a apărut cultul omului-pasăre. Se vede foarte bine de pe mal insula unde cei mai viteji flăcăi înotau după ouăle unui soi de pescăruş, iar primul care îl aducea întreg la mal capătă onoarea de a fi rege în următorul an. Capitala, Hanga Roa, este un fel de sat mai mare unde mai totul a rămas ca acum cîteva zeci de ani. Ceea ce mie mi-a plăcut foarte mult. Faptul că este atît de necomercial, că încă se vorbeşte şi se protejează limba şi tradiţiile locale şi că, din cîte am înţeles, descendenţii băştinaşilor încă deţin poziţiile-cheie în administraţia insulei mi se pare fantastic. Ştim bine că, de regulă, se întîmplă altfel. Insula e suficient de izolată, încît nici pentru chilieni nu este o excursie frecventă − am înţeles că este şi destul de scump avionul.
Rămîne, de altfel, un loc plin de mistere, nu înţeleg cum o populaţie polineziană a plecat fără nici un reper în afară de stele şi de un vis şamanic, ca să găsească o insulă îndepărtată în sudul Pacificului… şi au şi găsit-o.
Dintr-o țară „de foarte departe“
Am fost întrebată deseori şi am reflectat şi eu însămi la diferenţele dintre Argentina şi Chile (întrucît din Brazilia am văzut prea puţin ca să pot compara). Argentina mi se pare că traversează o etapă mai proastă economic, iar asta influenţează cam tot. Oamenii par agitaţi, nu prea uşor zîmbitori, iar pe de altă parte, în urma atîtor avertizări pe care le primeşti să fii atent, intervine o stare de alertă pe care pînă acum nu am asociat o cu ideea de vacanţă. E drept, în oraşele mai mici asta se estompează şi e mai bine. Şi unii, şi alţii te avertizează că Brazilia e „cu adevărat periculoasă“.
Nici unii şi nici alţii nu au auzit de România, poate în rare cazuri cel mult de Transilvania stokeriană. Reacţionau însă simpatic cînd auzeau răspunsul, că şi cînd ar fi ştiut cîte ceva – iar cînd insistam cu întrebarea „Deci, ce ştiţi de ţara asta?“, răspunsul era, de cele mai multe ori, amuzantul muy lejo („foarte departe“), fără să aibă o localizare în minte. Singura excepţie pitorească a fost ghidul nostru argentinian din Buenos Aires, care de copil căpătase un interes pentru România, descoperind că avem tot o limbă latină şi ajunsese să o şi înveţe în timpul facultăţii. De vizitat însă nici nu se punea problema, e mult prea scump pentru un profesor de engleză.
În rest, cum e să fii plecat o lună? (o întrebare auzită des după ce m-am întors). Cum să fie? Eu am descoperit despre mine cu ocazia asta că aş mai fi putut rămîne să bat continentul în următoarele cel puţin trei luni. Cu toată oboseala care, la un moment dat, pare de netrecut, îţi revii gîndindu-te că eşti atît de norocos că poţi vedea locuri aşa de îndepărtate. Nefiind foarte rezistentă la privarea de somn, au fost momente cînd m-am simţit, paradoxal – aproape la limită fizic, dar foarte relaxată mental. Tind să cred că e varianta preferabilă celeilalte.
Sigur că e loc, chiar dacă mergi cu un grup, şi pentru multe reflecţii personale, de-a lungul unei luni departe. Stai şi te întrebi de ce nu faci şi acasă efortul de a-ţi oferi în fiecare zi o bucurie, cea a unei descoperiri mai mari sau mai mici. America de Sud, pe care am văzut-o eu, a fost, în cea mai mare parte, despre natură şi oameni. Şi a fost perfect aşa.