Societate

De cînd au devenit inteligente, telefoanele noastre nu ne mai servesc pentru convorbirea clasică: un sondaj recent arăta că un american mediu vorbește cam 12 minute pe lună.

Ce conţine manualul de religia? La clasa I: Omul își arată iubirea față de Dumnezeu în biserică, Biserica este casa lui Dumnezeu, Cum arată o biserică, Cum Îl primesc pe Dumnezeu în biserică, Cu cine mă rog în biserică, Cum mă comport în biserică, Ce fac eu pentru biserica mea, Omul este ființa care crede în Dumnezeu, Omul ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu, Biblia ne vorbește despre oameni credincioși, Sfinții Apostoli sînt modele de credință, Ce înseamnă să fii un om credincios, Rugăciunea și rugăm

A început să le povestească cum stau lucrurile acolo în mod real, în ciuda cîrciumilor pline: că oamenii nu o duc prea bine nici acum, că Serbia va intra după mulți ani în UE, dacă va intra, și că majoritatea oamenilor nu sînt cei care se văd pe la cîrciumi.

„Dezlegarea“ despre care vorbește Scrima marchează ieșirea paradoxală din acest univers infinit. Dar ea se petrece nu în afară, ci tot în adînc.

Pleci așa, cu inima îndoită, tensionat-piatră și-ți bate inima nebunește de fiecare dată cînd treci prin filtrul de securitate de la aeroport de parcă ai ceva înspăimîntător de ascuns.

Niciodată nu am iubit Vama Veche, însă au fost timpuri în care am crezut că este a good place to be. La fiecare 50 de metri mă întîlneam cu cineva cunoscut și ne îmbrățișam cu o bucurie pe care doar o altfel de mare ți-o poate da.

Guvidele e dulce, e miere. Și de aia mie îmi place, mă topesc după el. Hamsia e ritual de vară, guvidele e rar, generos. Nici somnul, nici păstruga nu se compară cu el, sînt moft, sînt fiță.

În greaca veche metanoia/metanoeô conține într-adevăr noțiunea de schimbare de părere sau de opinie, în sensul re(-)cunoașterii greșelii făcute, de unde derivă și o schimbare de sentiment din autojustificare în autoînvinuire.

Aveam nevoie de un manual de educație fizică? Poate. De unul făcut pe genunchi? Sigur, nu. Am uitat să precizez, dacă mai era nevoie, că acest manual a fost tipărit la editura Ministerului Educației.

De cîte ori am plecat singură pe undeva, realitățile din jur au venit peste mine cu totul altfel. Am simțit realitatea în mod diferit, mult mai agresivă cumva. Asta și pentru că, în general, am fost obișnuită s-o percep alături de cineva, cu protecția cuiva.

Călătoresc fără să aibă măcar un minim plan, fără să se gîndească la vreo piață istorică, la o anume plajă sau vreun restaurant cu nu știu ce mîncare specială. Se urcă pur și simplu în mașină, în vreun tren sau își rezervă un bilet de avion.

Menghinele și resursele de a pune bețe în roate libertății de exprimare, via libertatea presei, sînt inepuizabile.

Ploieșteanul a postat oferta de a face gratuit afișe pentru oponenții Ordonanței 13. „A doua zi, la sediul companiei sale a venit un echipaj al Poliției Economice în control, susținînd că ar fi avut informații că angajații bărbatului ar fi lucrat fără cărți de muncă, peste program.

„Este complet lipsit de etică profesională ceea ce voi face acum, dar vă spun că jigodia de Dragnea locuiește… Să nu vă vină idei.“

„Un incendiu ce a avut loc în luna ianuarie 2017 la clubul Bamboo a fost prezentat drept o tentativă de lovitură de stat orchestrată de președintele Klaus Iohannis“.

Amenda, de 600 de lei, venea ca pedeapsă pentru că tînărul a avut cîteva postări pe Facebook în care îi critica atît pe primarul din Odobești, Daniel Gheorghe Nicolaș (PSD), cît și pe reprezentanții autorităților locale.

„Tre’ să tăiați aici cu flexul bucata asta lungă din fa­ianță, de aici, de sub țeava de admitere, pîîîîînă jos. Se face un praf… ’ai de sufletul meu, albi vă face!“

Cuplurile trecute de 60 de ani, în vacanță. Oameni care și-au petrecut o viață împreună și aparent nu mai au ce să-și spună, și-au spus tot. Oare o tăcere împărtășită nu e suficientă? Mi-am dat seama cît de îmbîcsiți sîntem de zgomote și, de fapt, cît de mult tînjim după liniște.

Îl iei în mîini, bine, cu degetele, și-l ­crăpi între picioare. Dacă pîrîie, îi bun, ia-l! Îndopi degeaba, se strică, ți-e rușine să tai pepenele cu cuțitul. Plus că acel capac ți se scurge pînă acasă.

Cînd în viaţa lor se iveşte o fisură, tot mai mulţi europeni caută sprijin în credinţă. O boală gravă, tema morţii, o nenorocire, un eşec profe­sio­nal sau de cuplu, singurătatea, oricare dintre ele stîrnește nevoia de susţinere, de încurajare, de speranţă.

Am doi copii studenți și, chiar dacă n-aș avea, aș fi la fel de interesat de psihologia, opțiunile și stilul de viață specifice noii generații.

Asociația MagiCamp, în fapt, o tabără din comuna Brănești, județul Dîmbovița, organizată în beneficiul copiilor bolnavi de cancer. Inițiatorii acestui demers sînt Melania Medeleanu, jurnalistă, și Vlad Voiculescu, fost ministru al Sănătății. Alături de ei sînt medici pediatri, psihologi, studenți și mulți, mulți voluntari: ziariști, stiliști, corporatiști, părinți, antreprenori, polițiști, actori și liceeni. Tabăra însăși a fost ridicată de 50 de ingineri voluntari.

Se puneau întîi pantofii, pe fund, pentru că erau mai butucănoși și, evident, nu se șifonau; apoi pungile cu lenjerie, numărate, pe zile, ca să nu mai trebuiască să speli acolo; cărțile de citit, pe plajă sau în poiană.

Ce ar putea face în România un cercetător român din Silicon Valley? În general, ce poate face un supracalificat? Cine să-i plătească un salariu comparabil (nu zic mai mare, ca să compenseze diferența de condiții, de infrastructură etc.)? România în 2017 e un loc potrivit pentru mine, nu pentru ei!

Mîna Maicii Domnului. Sau caprifoi, pentru adultul de după. Ne trăgeam pe lîngă un gard potopit de flori cărora le smulgeam fără milă pistilurile în capătul cărora tremura mic un strop de nectar. Ăla se băga în gură.

Seamănă oarecum cu Centrul Vechi din București, însă acesta pare meschin pe lîngă locul în care am nimerit – străzi pietonale, cafenele și terase care împînzesc totul, haotic, unele peste altele, felinare care luminează discret colțuri de clădire și orgă de lumini ca la discotecă, și muzică, foarte multă muzică

Erau frați mici, cîrnaţi, ceafă, ciolan afumat, șuncă, legume, cartofi. Ruinase orice opoziție. Mirosul de sînge, de viață primară – amor-alcool-grătar – se trezise în turiști. Stăteau în slip și șlapi, cu sexele la înaintare, cu gurile căscate, mirosul le luase mințile.

Degradarea substantivului po­că­in­ță și a verbului a se pocăi lip­sește limba română de cuvîntul prin care să numească schimbarea de paradigmă a cunoașterii.

Organizația „Salvați copiii“ este esențială, vitală pentru sănătatea, hrănirea, educația, alinarea și bucuria a zeci sau sute de mii de copii. Acei copii de care nu auzim decît în statistici triste sau pe care nu îi vedem decît în povești tragice răspîndite de mass-media.

Îndrăgostirea, pe chipul unui dur precum Donald Draper, se vede mai mult fizic decît alt­fel. Îl schimbă într-un mod pe undeva demn de milă, înduioșător: nu vedem pe fața lui iluminarea despre care tot auzim și citim că apare pe chipul îndrăgostiților.

Aici va fi poposit și Regizorul, în răstimpul gestației lui Oedip, căutînd fundal pentru scena cu actori înlănțuiți, încinși cu brațele unul de altul, cu caucul ochilor scobit și buzele albicioase, uscate.

Străinii vin pentru drumeții. Sînt tururi care includ ca punct central vizitarea mînăstirilor – și aici nu vorbesc de cei care merg în pelerinaj. În paralel fac și alte lucruri, văd o casă memorială, merg acasă la meșteri populari să vadă cum se încondeiază ouă.

Am văzut o măcelarie în centrul Havanei, pe care toți ceilalți turiști n-au identificat-o ca atare, dar pe care eu am recunoscut-o perspicace din prima, după numeroasele cîrlige metalice goale, de care ar fi trebuit să atîrne carnea. Aveam desigur avantajul de-a fi trăit în România lui Ceaușescu, unde învățasem să recunosc magazinele nu după marfă, ci după lipsa de marfă.

De ce nu avem și noi autostrăzi ca-n Croația? – m-am întrebat după ce am trecut granița cu Serbia, am ieșit de pe autostrada sîrbească, funcțională, dar destul de vălurită și pe alocuri peticită, apoi am intrat pe panglica de asfalt impecabil a autostrăzii croate.

Era cadou, da’ cred că puteam să l dau înapoi. Aveam, cum se poartă acum, chitanța-n sacoșă. Dar era cadou. Cineva se gîndise la mine cînd îl luase. O secundă, un răsfăț rar, nu? Îl cumpărase, sigur, cu gîndul la mine și cu ochii pe oferte. Acum prețuiesc acel moment, acea clipă. L-am regăsit în fundul dulapului.

Intelectualul acceptat al blocului e domnul Georgescu. Are tablouri în casă, moștenite de pe la o mătușă născută-crescută prin București, care avea casele odinioară prin Uranusul care zace acum sub Palatul Parlamentului.

Iacob, biruitor, vrea să-şi identifice adversarul care l-a îmbrăţişat. Nu primeşte numele Aceluia, ci un nou nume pentru sine: un nume de contemplativ, de „văzător de Dumnezeu“, călător pe calea infinită a Înţelepciunii divine, potrivit unor comentarii (Philon din Alexandria, Origen). De ce este aşa?

Pînă la trei sferturi din job-urile actuale se vor evapora în următorii douăzeci de ani și nu știm dacă ele vor fi înlocuite prin altele, într-un interval atît de scurt.

Articolele care descriau incidentul aveau sintagma „elevi bănuiți de fraudă“. Este incredibil cît de ușor poate arunca presa etichete infamante asupra a doi tineri și așa nefericiți: nu, decizia ministerului nu a fost luată fiindcă cei doi erau suspecți de fraudare, ci pentru că nu au respectat instrucțiunile de redactare a tezei.

Nici secretarele de la agenție nu erau tratate diferit: ele erau un fel de servitoare cărora șefii li se adresau cu „sweetheart“.