Statul şi Biserica. Încă o clarificare conceptuală

Istoricii și politologii nu au ajuns la un consens privitor la nașterea statului modern, care se leagă fie de ideea de suveranitate (Hobbes), fie de ideea de contract social, fie chiar de ideea de raport între individ și comunitate (liberalismul) sau, dimpotrivă, de ideea existenței autonome a corpului social, care prin realizarea propriului țel istoric servește eventual individul (socialismul). Renașterea, reforma, umanismul și Secolul Luminilor sînt tot atîtea etape ale construcției conceptuale a statului modern, fie prin texte care au fost socotite ulterior determinante în istoria conceptului, fie prin mișcări politice (numite revoluții sau reforme) care au dus la o redistribuire a gestiunii puterii în cadrul societății. În centrul acestor analize stă un așa-zis fenomen istoric, foarte în vogă în istoriografia și antropologia istorică a secolului XX, despărțirea statului de Biserică.

Nașterea statului modern prin desprindere de îmbrățișarea sufocantă a Bisericii a permis hegelienilor din toate timpurile să promoveze o ideologie care a stat la baza multor operațiuni violente ale statului împotriva clerului și, mai larg, a comunităților creștine de orice fel. Avînd ca paradigmă istorică persecuția clerului catolic în Anglia reformată a lui Henric VIII sau a clerului refractar (cei care refuzau jurămîntul pe Constituția civilă revoluționară a clerului, condamnată de Papa Pius VI) din vremea Revoluției franceze, măsurile de secularizare din secolul al XIX-lea și începutul secolului XX au culminat cu tentativele de eradicare a cultului creștin în toate revoluțiile sociale ale secolului XX și au avut drept cuvînt de ordine emanciparea statului întîi, iar apoi a societății, ca beneficiară a acestei reforme, de sub tutela sau din legătura cu Biserica.

În această dinamică progresistă s-a înscris ca o fază de tranziție, dar care și-a căpătat dreptul de a reprezenta o formulă politică sui generis, subjugarea sau controlul Bisericii de către stat, pentru a servi unei cauze naționale. Formula se schițează în monarhiile protestante ale Europei de nord, dar se conturează ca un fenomen general european prin reforma religioasă a lui Petru cel Mare în Rusia, prin concordatele impuse Bisericii catolice și prin crearea de Biserici naționale în noile state ale Europei de sud-est. În această nouă viziune socială, Biserica urma să răspundă unei nevoi sociale. Este evident însă că sociologul nu poate identifica social această nevoie. De ce are nevoie individul de „serviciul religios“ al Bisericii: pentru a ști că nu are voie să omoare, să fure, să înșele, să mintă sau să se căsătorească cu mama/tata, fratele/sora, mergînd pînă la al optulea grad de înrudire, sau să conteste fundamentarea juridică a ceea ce-i aparține și a ceea ce nu-i aparține? Sau acoperă serviciul religios o gestiune culturală a „stării de depresie obsesivă“ pe care creștinii o numesc rugăciune? Integrarea Bisericii în stat a fost un mijloc de control al Bisericii. Cu timpul, acest control, care a dus la impregnarea mediului cultural bisericesc de valorile iluminismului și ale modernității, s-a transformat în alianță obiectivă între Bisericile ortodoxe și statele naționale în fața competitorilor confesionali creștini, întîi catolicismul, cu formulele sale de uniatism, apoi protestantismele și mai cu seamă neoprotestantismele din ce în ce mai active de-a lungul secolului XX.

Este limpede că statul modern, în metamorfozele sale spre postmodernitate, nu a avut nevoie de creștinism pentru a-și elabora norma socială. Dreptul penal și cel civil, legislațiile privitoare la libertățile individului și, pe cale de consecință, la familie, făcînd obiectul unor permanente modificări și reajustări în funcție de evoluții politice și economice, transformările tehnologice și medicale, rolul ideologic al in-sti-tu-țiilor de învățămînt public au contribuit fiecare în parte și toate împreună la redefinirea umanității și, prin urmare, la modificarea normelor sociale. Transcendentul, insesizabil social, a rămas închis în zonă de intimitate a individului, cu dreptul de a se asocia în expresia culturală a unor practici intime.

Ceea ce rămîne însă din această evoluție contemporană este o separare marcată, întrucît construită pe conflict, dintre stat și Biserică. Termenii sînt însă foarte vechi, de aceea este important să știm ce ascund ei în etape istorice anterioare. În acest sens ne ajută o dezbatere intelectuală formulată cu maximă acuitate în scolastica occidentală (mai exact, între 1250 și 1350) despre ceea ce este particularitatea sau obiectul propriu de interes al Bisericii și al statului. Istoricul Alain Boureau identifică la un număr de autori scolastici preocuparea de a surprinde rolul și identitatea efortului de coagulare și organizare a societății pe un anumit teritoriu. Dacă Biserica are o misiune limpede trasată de interpretarea politică a viziunii augustiniene despre cele două cetăți, și anume acompanierea creștinilor în pelerinajul către Ierusalimul ceresc, cărui scop îi răspunde puterea seculară? Ce alte comunități intermediare se mai pot imagina pentru a răspunde unor obiective intermediare pînă la scopul ultim al existenței terestre, intrarea în împărăția lui Dumnezeu? Din distincție în distincție, autorii scolastici ajung să formuleze ideea unei comunități de supraviețuire, cu scopul de a asigura perpetuarea unei comunități pe un teritoriu. Corpului mistic al Bisericii îi este rezervată organizarea comunității de mîntuire. Supraviețuirea însă privește grupul uman sau, în termeni mai universali, specia umană, în timp ce mîntuirea privește individul. Comunitatea de supraviețuire este nucleul conceptual al statului modern, pe care Alain Boureau îl numește republican, nu în virtutea unei forme de guvernămînt, ci prin referință la res publica, adică ceea ce privește acel publicum (sau, pe grecește și cu circulație și în teoria politică bizantină, dêmosios) care formează comunitatea de supraviețuire. Separația ține de logică. Setul de norme de care are nevoie comunitatea de supraviețuire este ușor diferit de sistemul de valori al individului care își caută mîntuirea. Din statul republican medieval, cu o așezare geografică mai mult sau mai puțin fixă, dar care permite cimentarea unui sentiment istoric de apartenență la un grup uman, se formează statul-națiune, care a rămas paradigma dominantă pînă la recenta provocare a globalizării.

Traversarea secolului, a timpului, a istoriei nu este numai o problemă individuală. Nu numai relația individului cu Dumnezeu este marcată de scurgerea alterantă a timpului, ci și relația persoanelor umane între ele. Această relaționare interumană este de cele mai multe ori chiar modul propriu de intrare în scena istoriei a lui Dumnezeu. Deci mai mult chiar decît individul, grupul uman este condiționat, dar și potențat de trecerea timpului. Grupul uman și timpul sînt condițiile în care se lucrează mîntuirea, dar pentru ca acestea să fie favorabile operei salvatoare, la rîndul lor necesită o organizare în funcție de propriul obiectiv.

Această distincție nu a fost posibilă însă decît odată ce comunitatea de mîntuire se afirmase cu suficientă putere. Secolul al XIII lea este apogeul puterii seculare a papalității, de aceea distincția este necesară pentru a identifica în mod propriu cînd își exercita Biserica autoritatea ca o comunitate de mîntuire și cînd ca o comunitate de supraviețuire. Întrebarea care se pune în amonte de secolul al XIII-lea – și nu numai pentru Occidentul medieval – este cînd și cum s-a formulat teologic ideea unei comunități de mîntuire. Oricum, un mare progres pentru o dezbatere mai clară este să fi scăpat, prin formularea conceptului celor două comunități, de balastul ideologic atașat fenomenului istoric modern de separare a Bisericii și statului. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.

Foto: wikimedia commons