Incultură şi cultură religioasă
Ce pot avea în comun evenimentul cu moaşte din Voluntarii familiei Firea şi terorismul islamic? Nu caracterul criminal, desigur. Totuşi, ar fi cîte ceva. Amîndouă fac din credinţă spectacol (primul kitsch, al doilea sinistru). Amîndouă folosesc indecent credinţa ca ustensilă de autopromovare politică. Amîndouă sînt fenomene de incultură religioasă (unul citează „declaraţiile“ Maicii Domnului, altul face din Dumnezeu un dictator sîngeros). Amîndouă cuplează credinţa cu urîtul din om: ISIS cu masacre de civili, dna Firea recomandînd copiilor şi evlavie cu broboadă, şi mitocănii sexuale pe muzică. În fond, amîndouă socotesc credinţa un lucru la îndemînă. Îl ai, eşti sigur că îl ai, că poţi „dispune“ de el cum te taie capul. Şi interesul. Nu te întrebi asupra calităţii lui, nu-l judeci şi nu te judeci, nu te instruieşti. Cazurile amintite sînt stridente în inadecvarea lor. Dar concepţia credinţei ca achiziţie e mai răspîndită. Chiar unele discursuri religioase o prezintă ca pe o listă, uşor de asimilat, de certitudini. Lucrurile spirituale cele mai înalte, mai fine ajung un inventar de adevăruri seci, în care infinitul lor sens riscă să amuţească.
Or, dacă ne uităm cum arată în Biblie momentele aurorale ale credinţei, nu dăm peste o credinţă achiziţie, peste suflete care o deţin în proprietate. Dăm peste încercări în care Dumnezeu solicită fiinţa umană pînă la limitele ei. Credinţa arată ca un proces dificil, aflat adesea pe muchie de cuţit. La fiecare etapă, sufletul e pus să crediteze divinul, să se măsoare cu strania lui nemăsură. Cu prezenţa lui fulgurantă, cu făgăduinţele lui neverosimile, cu tăcerile lui. Avram, care va deveni Avraam, omul singur, nud, extras din neamul, din casa lui, din certitudinile la îndemînă, el e subiectul credinţei. El e expus unor transcendente interpelări. Şi, în faţa lor, tonul lui nu e mereu ritos afirmativ. Nu are o liniară siguranţă. Cînd Dumnezeu îi făgăduieşte prosperitatea neamului său, nu prea îi vine a crede: „Stăpîne Doamne, ce ai să mi dai? Că, iată, eu am să mor fără copii…“ (Gen., 15, 2). O clipă mai tîrziu, cînd cerul înstelat îi este indicat ca măsură a descendenţei lui, „a crezut Avram pe Domnul şi i s a socotit aceasta ca dreptate“. Dar imediat după aceea, cînd i se anunţă Pămîntul Făgăduinţei: „Stăpîne Doamne, pe ce voi cunoaşte că-l voi moşteni?“
Deprinderea dificilă a credinţei pare nesfîrşită. Are tensiuni, clipe de verticală certitudine, reveniri la o nesiguranţă pentru care cuvîntul direct al lui Dumnezeu nu e de ajuns şi cere probe subalterne. Are adeziuni fără rest, întrebări, descumpăniri, întoarceri; are strădanii şi descurajări, obtuzităţi şi evenimente de subită limpezime. Între imutabilitatea divină şi perpetua mutabilitate a condiţiei noastre, credinţa e o luptă de articulare. Şi nu e întreg Vechiul Testament o asemenea luptă? Nu e el alcătuit din episoade de cinstire şi episoade de uitare a lui Dumnezeu, din mîniile Lui în faţa „împietririi“ poporului şi din momente de intimitate între cei doi parteneri?
Cît despre Iisus, cît de stăruitor, de îndelungat munceşte el pentru a trezi în ucenici conştiinţa divinei Lui condiţii. Lor, ca şi altora, le pune întrebarea: „Cine spuneţi că sînt eu?“ Cîţi şi în ce măsură îi recunosc nevăzuta dumnezeire unită cu sensibila umanitate? La Cina de taină (Ioan, 13-17), le vorbeşte compact despre traseul lui, în care umanul va fi ridicat împreună cu divinul. Încearcă să le forţeze înţelegerea, să pună foarte adînc înăuntrul lor germenele credinţei. „V-am spus acestea, înainte de a se săvîrşi, ca să credeţi cînd se vor întîmpla“ (Ioan, 14, 29). Totuşi ei nu înţeleg, sînt descumpăniţi… Cînd, în sfîrşit, ucenicii declară: „Credem că ai ieşit de la Dumnezeu“, Iisus răspunde dubitativ: „Acum credeţi?“ (16, 30-31). Au creat cuvintele lui eveniment interior, au atins ele centrul fiinţei lor? Au deschis acolo văzul vertical?
Oricum, Iisus nu înfăţişează credinţa ca pe un bun care, odată însuşit, e asigurat, egal cu el însuşi, necesar doar de păstrat. Credinţa are o dinamică pe care Duhul o va amplifica, o va conduce tot mai departe. În Biblie, credinţa nu apare ca ceva instalat, subînţeles, la îndemînă. Ci ca materia însăşi a drumului spiritual, pusă într-o dialectică a încercării şi a depăşirii „achiziţiilor“ sale. Cazurile biblice au totuşi ceva aparte: acolo Dumnezeu vorbeşte direct sufletului, e nemijlocit prezent, are iniţiativa dialogului. Dar ce fel de „credinţă“ e aceea cînd eşti pus în faţa acutei Lui evidenţe?
Am putea atunci deosebi trei aspecte ale credinţei, ale angajării spirituale? Care rămîn îmbinate, deşi compoziţia lor îşi poate schimba accentele. Întîi, credinţa tradiţie, cu revelaţia care îi dă sursă şi vitalitate transcendentă, cu învăţătura, tainele, instituţiile, cultura ei. E datul comunitar al credinţei. Care, în societăţile tradiţionale, impregna, pentru toată lumea, întreaga concepţie a realului. Care, în societăţile (tîrziu) moderne, se păstrează în comunităţile religioase şi rămîne oferit în spaţiul public ca dat spiritual/cultural.
Apoi, credinţa evidenţă, momentul fulgurant cînd Dumnezeu atinge sufletul. Cînd credinţa devine cunoaştere, întîlnire, eveniment incontestabil…
În sfîrşit, credinţa ca drum, avînd drept teritoriu propriu interioritatea umană. A face din interioritate posibilul loc de joncţiune între tradiţie şi evidenţă, a pregăti şi a spera joncţiunea, iată, s-ar putea spune, efortul credinţei, al angajării spirituale.
Tradiţia, tradiţiile religioase – ca dat de cult sau de cultură – persistă chiar în lumea noastră secularizată. Prin ele, Dumnezeu se expune pe sine, se oferă unei universale comunicări. Face să se audă în lume un ton mai amplu decît ea, de neintonat pe coardele finitudinii ei, dar care îi dă sens ultim. Poate că ceea ce decide angajarea spirituală, ca vibraţie a interiorităţii, e sensibilitatea persoanei faţă de calitatea absolută a acestui ton. Căci interiorităţii i se adresează Christos: „Iată, Eu stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine“ (Apocalipsa, 3, 20).
Dumnezeu se adresează direct sufletului. E insistent prezent, însă nu ca orbitoare evidenţă, ci ca discretă chemare, propunere, solicitare. Faţă de interioritatea umană, Dumnezeu face un act de restrîngere de sine, de kenoză. Respectă un spaţiu central al fiinţei, al libertăţii ei, s-ar spune absolute – de vreme ce nici El nu şi permite să-l violenteze. Se află la porţile oricărui suflet, cerîndu-i, parcă, să aleagă.
„De va auzi cineva glasul Meu…“ Dar ce stranie alegere! Nu poţi alege să auzi ori să nu auzi. Dar, poate, ai de ales între a fi sau a nu fi atent. A alege să fii atent la tonul nelumesc al textului sacru, a alege să fii atent, înăuntrul tău, la glasul misteriorului Vizitator. Credinţa-interioritate începe, poate, cu această atenţie din care se va dezvolta auzul spiritual.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
