Viaţa după broşură
„Un cadou special pentru cea mai înrăită cititoooaaareeee…“ Ridic ochii din carte și văd un cap mare, ba nu, un cap imens, monstruos de mare, cu o gură zîmbitoare și niște ochi micșorați de plăcere și amuzament – ambele false. Omul pare un personaj ieșit din Lewis Carroll. De unde naiba îl știu pe tipul ăsta, îmi bat eu capul și mintea mea e goală și vraiște ca o peșteră din care au zburat toți liliecii. Munții împietriți de guano din capul meu sînt singuri.
Stau sprijinită de un stîlp în stația de metrou de la Victoriei. Recitesc On Writing al lui Stephen King și mă gîndesc la imaginea scriitorului alcoolic, tripat, halucinat, care scrie cu dopuri de vată în nas ca să nu-i dea sîngele pe dinafară de la atîta cocaină, cînd apare acest personaj cu capul făcut din miere. Îi picura miere din gură, din vorbe, din ochi. O băltuță de miere i se strînsese la picioare în cele cîteva zeci de secunde cît s-a aplecat spre mine. „Cine naiba ești și ce vrei?“, putea el citi în ochii mei mirați. Mă gîndeam că poate mă știe de undeva, poate mă confundă, tonul era foarte direct și fără echivoc. S-a dovedit că nu ne cunoșteam și că oricum nu ar fi dat un ban pe eventuala noastră cunoștință. Eu trebuia să dau banii. Omul vindea niște brățări galbene din ațică prinsă cu un soi de mărgele, ceva. Numai că schema de vînzare era ceva mai elaborată și exact aia m-a băgat în ceață. Tipul venea cu texte personalizate – cea mai înrăită cititoare la mine, cea mai roz prezență – probabil, la fata de alături, care era pembe din cap pînă-n vîrful unghiilor, cea mai simpatică baborniță, poate, pentru bătrîna cu un pechinez lătrător în brațe. După textul ăsta strecurat cică abil, omul întindea un soi de broșurică pe care, dacă instinctiv întindeai mîna s-o iei, n-o scăpa neam dintre degete. Am tras amîndoi de broșurica aia pînă a apucat să-mi zică și partea cea mai importantă „Cinci lei numai pentru copiii…“ N-am înțeles exact ce copii, pentru că mi-am luat seama, i am zis „Pardon, îmi pare rău“ și am dat drumul bucățicii de hîrtie de care trăsesem amîndoi ca disperații. În fracțiunea de secundă în care a realizat că am înțeles despre ce e vorba și că n-o să contribui pentru alinarea nu știu căror suferințe imaginare, mierea din ochii lui s-a topit. A dispărut așa cum a apărut, un Humpty Dumpty stricat, pe partea cealaltă a zidului.
Întotdeauna am refuzat cu greu sau mai degrabă deloc lumea care împărțea, cerea, avea nevoie de cîte ceva pe stradă. De aia ajung acasă cu teancuri de broșuri pentru că nu las niciodată cu mîna întinsă pe nici unul dintre copiii ăștia care împart flyere pe la metrou și pe trotuar. Cursuri de engleză, machiaj, tîrg de universități, unghii false, pizza din cuptor pe lemne, catering pentru serbări, costume de Halloween. Pe fundul genților mele zac straturi de memorie stradală. Mai îndrăznesc să sap cîteodată pe acolo într-un fel arheologie a memoriei scurte: uite, niște misionari sud-coreeni au găsit de cuviință să mă invite la o predică despre dragostea universală a lui Iisus. Un pastor – Sung, ceva –, la o adresă prin sectorul 3. Ar fi fost interesant de mers. Apoi teancuri întregi de la tipul care asasinează pe toată lumea la Romană cu niște flyere care îndeamnă doamnele și domnișoarele să se apuce de videochat, că, uite, își pot lua apartament într-o lună. Omul stă cu niște pancarte galbene atîrnate de gît și împarte fără discriminare la tot soiul de femei – grase, slabe, bătrîne, tinere, șuchii, boccii, frumoase de pică. O bătrînă vinde batiste de hîrtie la Unirii. M-am umplut de batiste pentru trei sezoane de răceli.
În fine, zilele trecute veneam spre casă. Mi-era foame și recunosc că eram tare amărîtă. „Nu vreți să fiți un supererou pentru…“, aud o voce extraordinar de veselă a unei fete care nu știu ce voia și de la mine. „Nu“, i-am zis slab, și mi-am continuat drumul. Am lăsat-o puțin nedumerită în drum, iar de părut rău îmi pare și acum. Al doilea refuz în cîteva zile. Am oare o piatră în loc de inimă?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-șef la știri, radio Kiss FM și Magic FM.
