Interior şi (puţin) exterior
Uneori, ai chef sau pur și simplu se nimerește să stai în casă à la longue. Spațiul aparent neînsemnat devine, brusc, o lume. Se lățește și se diversifică dacă nu chiar după pofta inimii, măcar atît cît să poți supraviețui în el cu o minimă imaginație.
Casele în care am locuit au fost mereu la bloc și înghesuite. Pentru mine, asta era (și, din păcate, încă este) imaginea unei case. Percepția a ceea ce înseamnă „acasă“. Știu că felul în care am locuit și locuiesc contrazice cele mai elementare reguli de feng shui. Dar nu am ce face, spațiile mari, goale și bine organizate îmi dau angoase. O casă cu curte ar fi, desigur, minunată, cu peticul ei de gazon bine tuns în față și cu cele cîteva flori fercheșe, precum și cu cușca cîinelui posesor de pedigree. Doar că nu prea mă văd, în mod real, într-un asemenea stabiliment.
Cînd stai într-un astfel de loc, înveți să găsești poezia acolo unde nu te aștepți, precum și să trăiești mai mult în interior decît în exterior. E un soi de paradox: interiorul locativ înghesuit lasă loc unui interior uman cu limite tot mai laxe. În așa fel încît, din deformare și visare, exteriorul locativ devine aproape infinit, într-o fugă de exteriorul celălalt, mai cuprinzător, cel dincolo de micul apartament înghesuit.
În atari condiții, brusc, mai fiecare obiect din jur își are locul lui într-un puzzle riscant (în care ai senzația că, dacă scoți o piesă, celelalte își pierd consistența și „sar“ de la locul lor). Obiectele contribuie la echilibrul fragil între o realitate de fapt, cît se poate de imperfectă, și broderiile tale pe marginea ei. Frigiderul, de pildă, e un soi de rege al spațiului culinar. Tronează, înalt și înghesuit, sufocat de magneți idilici, într-un colț al bucătăriei, dominînd-o. Pentru că el e sursa desfătărilor posibile, dar și a frustrărilor generate de excesul celor dintîi, precum și a vinovățiilor ce urmează aceluiași exces. Cînd nu-ți mai găsești starea în mica ta cușcă, deschizi ușa frigiderului spre un Pămînt al Făgăduinței. Dar atunci, ca-n Inside Out (Pete Docter, Ronnie Del Carmen, 2015), pe lîngă Bucurie, îți apar la pachet și celelalte trăiri (Tristețe, Frică, Dezgust, Furie), fie că vrei să scoți de acolo o înghețată, o bere, o friptură sau chiar un iaurt. Acest zeu al trăirilor gastronomice și nu numai devine cu atît mai important cînd nu mai funcționează cum trebuie. Cînd, de la reglementarele -21 de grade, temperatura tot urcă pînă la -5, panica pune stăpînire pe locuitorii micii cuști. Se caută un salvator, un reparator de asemenea zeități. Sînt greu de găsit și cînd, în sfîrșit, sosește unul, cu chiu, cu vai, începe prin a-ți demitiza divinitatea: îți spune că frigiderul tău e vechi și că, dacă se va strica, va trebui să-l înlocuiești cu totul. Un străin venit în sanctuarul tău îți accentuează fragilitatea acestuia. Te întreabă, apoi, tot soiul de chestiuni intime despre zeul tău, legate de măruntaiele lui, de care constați că habar nu ai. Pentru ca, în final, să-ți spună că mai are zile. Iar la sfîrșit – deși e vorba de un domn grizonant, în pantaloni scurți, care nu te-a mai văzut pînă atunci –, înainte de a ieși pe ușă, termină cu „Vă pup“.
Dacă frigiderul e zeul bucătăriei, evident că al așa-zisei sufragerii e televizorul (de fapt, al unei părți de sufragerie, zeul celeilalte părți e un birou supraîncărcat cu cărți, poze și mici obiecte inutile). Televizorul e, mai nou, în sfîrșit, unul cu plasmă. Mi se pare intangibil, așa cum adastă el, negru și mat, nu prea mare, de altfel, dar impunător printre multele obiecte mici care îl înghesuie (e adevărat, fără pești și milieuri, dar cu păsări și pisici). Mai ales cînd găzduiește proaspăt (pentru unii întîrziați) descoperitul Madmen (Matthew Weiner, 2007-2015). Care devine el însuși un mic interior în interior, în care, din cînd în cînd, e descris un alt interior (mise-en-abyme-ul putînd, astfel, tot continua): cel al casei lui Betty Draper (January Jones), soția eroului din Madmen, Don Draper (John Hamm), care este, așa cum ea însăși se descrie de multe ori, „doar casnică“. House-wife din anii ’60, personajul se poate integra în șirul deschis (și deja comentat) de Laura Brown (Julianne Moore) din Orele (Stephen Daldry, 2002) și de April (Kate Winslet) din Revolutionary Road (2008, Sam Mendes).
Dar despre asta cu altă ocazie. Cînd și acest al doilea zeu casnic, televizorul, o ia razna fără vreo cauză aparentă, fără să-l atingi măcar, arătîndu-ți o rotiță care se învîrte în gol și rupînd, fără milă, jocul interioarelor, realizezi că, pînă și ntr-o lume mică și închisă, controlul nu-ți aparține. Te simți ca-n Fahrneheit 451 (1966, François Truffaut), în care totul e manevrat de la centru, prin televizor. Suni la „centru“ (la firma televizorului) și intri într-o procedură complicată, de reconfigurare. Procedură prrin care ai trecut și cu computerul, și cu telefonul.
Reconfigurezi, urmînd docil pașii ce ți se indică. Dar ceva din liniștea interiorului tău s-a dus pe apa sîmbetei: i-ai descoperit fragilitatea și legătura, de neocolit, cu exteriorul…
Foto: wikimedia commons
