Capitala mondială a petrolului, de nimeni ştiută
La Ploiești, lucrurile au fost întotdeauna altfel decît în restul țării. Oamenii locului s-au socotit mereu aparte, uneori au și avut de ce. În secolul al XIX-lea, aici a fost declanșată o veritabilă revoluție împotriva modernizării accelerate. Caragiale, dar și o parte dintre istorici, au numit evenimentul Republica de la Ploiești. România acelei epoci, plină de admirație față de oraș, a reacționat dăruind Ploieștiului Statuia Libertății. Alături de politică, Ploieștiul și ploieștenii au avut privilegiul de a fi contemporani și de a se ciocni prin cafenelele urbei ori prin restaurantul lui Gherea din gara orașului cu maestrul Caragiale. Se poate spune că urbea aceasta a lui moș Ploaie, în care trufia provincialismului citadinilor mergea pînă la a afirma că Bucureștiul era doar un oraș de la marginea Ploieștiului (un univers în sine), l-a dat, alături de republică, pe Caragiale.
Și a mai fost un element care a făcut orașul aparte – petrolul. Zăcămintele petroliere din vecinătate i-au adus acestuia renumele de oraș al aurului negru, dar și onoarea de a fi printre primele așezări din lume unde s-au construit rafinării în epoca de pionierat a anilor 1850-1880. Prelucrarea petrolului a fost izvorul prosperității și al dezvoltării orașului, dar și sursa aerului cosmopolit al urbei.
A venit comunismul, a trecut comunismul. Orașul Ploiești a rămas cantonat în zona dependenței față de industria petrolieră. O industrie care a intrat în criză în anii ’90, mare parte din rafinăriile locale fiind închise, iar salariații disponibilizați. În ciuda evidențelor, în deceniul următor, în oraș s-au ridicat ca simboluri tardive ale prosperității petroliere două clădiri-turn din oțel și sticlă. Prima a avut ambiția de a fi sediul central al CRP (actuala Petrom). Astăzi este o clădire abandonată de Petrom, care și-a mutat sediul central în București. Clădirea părăsită a fost donată primăriei orașului. A doua clădire este sediul încă funcțional al Conpet.
De la comuniști, Ploieștiul a moștenit și un muzeu „republican“ al petrolului. Petromul nu l-a mai putut administra și l-a donat și pe acesta Consiliului Județean Prahova. L-au primit cu bucurie. Tabloul se încheie cu o Universitate de Petrol și Gaze. Clipele de glorie ale acesteia au fost pe vremurile cînd țările africane, prietene cu Nicolae Ceaușescu, trimiteau studenți pe bandă rulantă pentru a deprinde tainele exploatării și rafinării petrolului. Universitatea, aflată și ea în criză de mai bine de două decenii, n-a fost niciodată a orașului. Profesorii ei, în mare parte navetiști din București, nu s-au simțit legați de urbe și nu prea s-au implicat în viața comunitară. Despre o viață culturală e greu să discutăm. Ploieștiul este astăzi un oraș de la marginea Bucureștiului, căci spre capitală se uită puținii consumatori de cultură veritabilă ai orașului, dar și tinerii aflați în căutarea unui loc de muncă mai bun. Restul populației a rămas captivă cîntecelor de sirenă ale unui tîrziu patriotism comunistoid promovat intens în oraș și în județ de Consiliul Județean Prahova, condus mai mereu de PSD: parade, poezii, panglici, cîntece, panglici, parade militare, panglici și „statui“. Multe „statui“. Așa se face că într-un spațiu restrîns, pe bulevardul urbei, ca o mărturie peste timp a frăției româno-franco-americane, își fac veacul „statuile“ lui Ronald Reagan, Henric al IV-lea, regele Franței, și Mihai Viteazul. De la distanță, la Pucheni, îi veghează Decebal, iar de la Ciorani și Măgurele, Dromichete și Burebista, transmițînd mesajul clar că noi, înainte de a fi români, sîntem daci.
Și nu era rău dacă nevinovata clasă politică locală, de centru-stînga, s-ar fi oprit doar la Dromichete și la Henric al IV-lea. Ei au vrut mai mult. Nu le-a ajuns haosul și dezastrul edilitar ale mandatului 2012-2016, cînd orașul condus de PSD-ALDE a devenit un nou Caracal (hipodrom fără pistă omologată, o monstruoasă parcare care ocupă jumătate dintr-o stradă a centrului urbei, fonduri europene pierdute). Au vrut să dea o dimensiune planetară orașului și județului.
De curînd, căci acest subiect a generat articolul de față, pe o clădire emblematică din centrul orașului tronează un uriaș banner tricolor pe care scrie: Prahova 2017, Capitala Mondială a Petrolului, 160 de ani de la prima rafinărie din lume. Frapează, evident, faptul că, iată, cognomenul de Mondialu’/Mondial/Mondială a trecut, mai nou, de la persoane fizice, unele care și-au cîștigat notorietatea prin înrudirile și scandalurile cu politicieni, la instituții și județe. Aniversarea împlinirii a 160 de ani de la înființarea rafinăriei fraților Mehedințeanu e o inițiativă lăudabilă. Nici nu mai contează că sînt și voci care afirmă că înființarea primei rafinării din lume este revendicată și de polonezi, care susțin că aceasta a fost construită de către Ignacy Luka-siewicz la Ulaszowice, lîngă orașul Jaslo, în 1856, sau că prima rafinărie din România a fost creată la Lucăcești, în județul Bacău, în 1840. Daniel Yergin, autorul unei lucrări care a primit premiul Pulitzer – The Prize: The Epic Quest for Oil, Money, and Power (1991) –, consideră că istoria modernă a petrolului începe în 1859, în Pennsylvania, cînd Edwin -Drake a introdus tehnici moderne de forare a puțurilor. Pînă atunci, susține Yergin, în Galiția și România, unde puțurile erau săpate manual de către țărani, nu se poate vorbi decît de o epocă preindustrială. Sursele istorice sînt numeroase, poate și interesate, unele. La noi, istoriile petrolului publicate în epoca ante-1989 nu s au bazat și pe documentări după cărți, studii din străinătate. Ele s-au rezumat la citarea lucrărilor mai vechi apărute în țară. Oricum ar fi, frații Mehedințeanu rămîn importanți pentru istoria noastră. Ei sînt cei care, alături de alți întreprinzători, au pus România pe harta pionierilor industriei petroliere. Acest fapt este incontestabil. La fel și „pasiunea“ politicienilor locali pentru istorie, dar pentru una militantă, care servește prezentului, interesului politic imediat. Adevărul istoric? Nu interesează.
Cu siguranță, ploieștenii/prahovenii sînt deranjați că orașul/județul este capitală mondială. Prea multe limuzine ale șeicilor arabi, ale miliardarilor texani perturbă viața urbei. Hotelurile, terasele, restaurantele sînt pline de străini. Importanți șefi de state sosesc unul după altul și circulația rutieră este îngreunată. Cum unde se duc? La Ploiești! Întîi, la universitate. Să vadă portretele stilizate ale fraților Marin și Theodor Mehedințeanu. Că singurul portret cunoscut este cel al lui Theodor Mehedințeanu și se află la Banca Națională a României contează prea puțin în această ecuație. Mapamondul e nerăbdător să vadă efigia Mehedințenilor. Important este că pionierii industriei petroliere au un monument. S-a mai rostit un discurs, s-a mai tăiat o panglică…
Traseul se continuă la rafinăriile închise și aflate în conservare, apoi la Muzeul Petrolului, aflat și el în reorganizare, iar turul se termină cu o masă servită pe clădirea pustie care trebuia să fie sediul central al Petromului. În fiecare zi se mai inaugurează un bust, o mare personalitate din domeniul petrolier mai poposește aici. CNN, BBC, Euronews sînt doar cîteva din zecile de televiziuni care transmit imagini în direct din capitala mondială a petrolului.
În secolul trecut, în plin avînt al industriei petrolului, George Ranetti a scris o epigramă premonitorie: „Ce-ar fi Ploieștii fără de petrol? / Un Quintus chiel cu capul gol / Un Gherea fără clientelă / O gamă fără nota sol / Un flautist lipsit de buze / Ce-ar fi actorul fără rol / Fără de flirt juna duduie / Ploieștii fără de Statuie / Dar mai ales fără petrol!“
Petrolul s-a cam dus. Spiritul civic, la fel. Am rămas doar cu maestrul Caragiale și cu urmașii personajelor sale. Din păcate, Ploieștiul (județul Prahova) nu este capitală mondială a petrolului. Doar în închipuirea unora. Capitala mondială a petrolului e doar o butaforie scrisă pe un banner…
Pe bulevardul orașului, vechiul bust al magistrului Caragiale rîde în soare la Henric al IV-lea și la Ronald Reagan. În fața sediului Consiliului Județean Prahova se înalță un maiestuos grup statuar: Caragiale și personaje ale operei sale. Vegheate de maestrul Caragiale, Mamița, Mam’mare și tanti Mița îi spun domnului Goe: „Goe, puișorule, chiar dacă nu iei bacaloriatu’ la istorie, cînd te faci mare, să candidezi și să lucrezi la Consiliu’ Județean Prahova Mondială“.
Ploieștii sînt altfel și astăzi. Ploieștii mondiali, Prahova mondială…
Dorin Stănescu este profesor de istorie.
