Masacrul inocenților
Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER) a făcut pe 1 iunie 2017 o sesizare penală privind crimele comise în căminele-spital care adăposteau pînă în 1989 copii cu diferite forme de handicap.
Din cele 26 de asemenea centre din toată țara, experții IICCMER au studiat zece. Denunțul penal face trimiteri doar la trei dintre locații, date fiind probele adunate între timp, ceea ce nu înseamnă că nu se continuă munca de investigare. Or, doar în aceste trei centre, aflate în timpul regimului comunist în administrarea statului român, s-a produs moartea a cel puțin 771 de minori (număr provizoriu). Astfel, la Căminul-spital pentru minorii nerecuperabili Cighid s au înregistrat 138 de decese în perioada 1 octombrie 1987 – 26 martie 1990, la Căminul-spital Păstrăveni au fost 394 de decese confirmate între 1 octombrie 1966 – 30 aprilie 1990, în timp ce Căminul pentru minori deficienți nerecuperabili din Sighetu Marmației a înregistrat 239 de decese în perioada 20 ianuarie 1973 – 31 decembrie 1991. Contextul istoric declanşator a fost creat în 1966, cînd regimul comunist din România a iniţiat una dintre cele mai restrictive politici demografice pronataliste. Creşterea forţată a populaţiei, strict cantitativă, fără respectul față de om și fără asigurarea tuturor condițiilor decente de viață, a avut printre consecințe creșterea mortalității materne şi infantile, creşterea fără precedent a numărului de copii născuţi cu malformaţii congenitale grave, cu afecţiuni fizice şi psihice, cu diverse boli moştenite sau dobîndite după naştere, mii de copii ajungînd orfani şi un număr impresionant fiind abandonaţi. Experții IICCMER au constatat nenumărate cazuri în care încadrarea copiilor în unităţi pentru deficienţi se făcea în mod eronat, aceştia fiind perfect sănătoşi sau avînd deficienţe fizice sau psihice minore şi deplin recuperabile. Minorii ce necesitau protecție din partea statului erau împărţiţi în trei categorii: „recuperabili“, „parțial recuperabili“ și „nerecuperabili“. Diferențierea era făcută între o categorie de minori pe care statul încerca să-i „recupereze“, total sau parţial, pentru integrarea ulterioară în producţie, şi o categorie de copii în care statul nu era dispus să „investească“ şi pe care nici măcar nu dorea să-i recunoască. Reabilitarea, chiar şi parţială, a acestor copii, care ar fi putut fi ulterior integraţi în muncă, solicita cheltuieli importante, la care statul contribuia doar parţial. Părinţii erau nevoiţi să acopere o parte din costurile îngrijirii copiilor, indiferent de situaţia lor materială. Nu puţine sînt cazurile în care familii monoparentale, cu venituri minime, sînt nevoite să plătească pînă la jumătate din acestea pentru întreţinerea minorului în cămin. Mai dificilă era situaţia minorilor orfani de ambii părinţi, lipsiţi de bunuri materiale sau rude, pentru care bugetul asigurărilor sociale nu avea prevăzute sume şi nici baza legală prin care să poată acoperi aceste cheltuieli. Pentru ideologia comunistă, doar omul sănătos intra în discuție, „rebuturile“ fiind ascunse și, la limită, evacuate. Aici se poate vedea, cît se poate de concret, falimentul antropologiei comuniste, cinismul unei ideologii și al regimului care se reclama din aceasta. Nu, nu este vorba despre metafore sau lozinci. „Omul nou“ erau doar cel care se năștea sănătos, apt de muncă. Toți ceilalți, diferiți, atentau involuntar la imaginea perfectă, stricau armonia unei societăți vitaliste, gata de a lupta și munci pentru realizarea mărețului plan de emancipare și dezvoltare. Nici o urmă de compasiune sau milă. Concret, în urma analizei actelor de deces și a certificatelor constatatoare de moarte, efectuată de experții IICCMER și de o echipă de specialişti în medicină legală, s-a constatat că, pe de o parte, au existat rate crescute de mortalitate în cazul unor patologii ușor de prevenit sau de diagnosticat precoce şi de tratat corespunzător, inclusiv în epocă, iar, pe de altă parte, au existat cauze de moarte care susțin, prin specificul lor, concluziile cu privire la existența unui regim caracterizat prin tratamente neomenoase aplicate minorilor: de la înfometare sistematică la lovituri repetate și de la medicație improprie, pe bază de sedative, la absența condițiilor minime de igienă. Una peste alta, masacrul inocenților este încă un capitol de istorie recentă care trebuie să ne dea de gîndit. Acum, în prag de centenar.
Radu Preda este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca.
