Seri în Timişoara

Publicat în Dilema Veche nr. 695 din 15-21 iunie 2017
Seri în Timişoara jpeg

În urmă cu vreo zece ani, cînd am ajuns pentru prima dată în Ti­mi­șoara, m-a surprins normalitatea (și lejeritatea) străzii, atmosfera aceea de tihnită de a good place to live. M-am bucurat să văd în centru, mai ales în zilele de week-end, la terasele și restaurantele care nu apăruseră de multă vreme, oameni din generația părinților și a bunicilor mei care împărțeau cîte o masă, beau împreună o cafea sau o bere, nu se grăbeau nicăieri. M-am gîndit atunci că, în alte orașe, oamenii din aceeași categorie de vîrstă abia dacă mai ieșeau din case fără un scop anume, nu se respectau ca „să-și bea cafeaua în oraș“. Tot în centru, mi-a mai plăcut senzația că, de fapt, toți locuitorii orașului se cunosc între ei, au un aer comun. Am întrezărit o intelectualitate pe care nu o cunoșteam la vremea respectivă, dar care se simțea bine în orașul ei, fără să se raporteze neapărat la un „centru“, la București sau la alte orașe culturale. Anumite fizionomii mi au sugerat „bresle“ de artiști. Pentru prima oară mi-am zis că o descentralizare culturală e posibilă și la noi. Timișoara are ceva de mare oraș și, în același timp, de tîrg liniștit de provincie.

De atunci, am revenit de mai multe ori și, de fiecare dată, am observat tot mai multe detalii care mi-au întărit convingerea că Timișoara e o lume în sine, o mică matrioșkă ce viețuiește în legea ei în burta uneia mai mari. De fiecare dată m-am simțit ciudat, ca și cum aș fi fost și, în același timp, n-aș fi fost în România. Și tot de fiecare dată am cunoscut oameni speciali, unii personalități culturale, alții oameni obișnuiți care pot fi prietenoși și afabili cu naturalețe, fără a fi intruzivi.

La ultima mea vizită, într-o seară de sîmbătă, am ieșit să mă plimb, avînd ca reper vag Piața Unirii, locul unde ajung mereu și stau cel puțin o jumătate de oră, pe o bancă sau la o terasă. E una dintre cele mai frumoase piețe din România, înconjurată de clădiri fiecare într-un alt stil, nu te poți uita la una anume, trebuie să privești în ansamblu, ești într-un open space citadin care te relaxează, departe de zgomotele orașului. Un bar pe colț și vreo 30 de beri imported, nu știi pe care s-o alegi. La masa de alături, un grup de patru bărbați tineri, dacă aș fi fost în București aș fi spus că lucrează în publicitate sau în social media, aici chiar nu știu ce să zic. Oricum, par „conectați“ la tot ce se întîmplă, comentează replici ale unor personaje politice de pe Facebook, rîd la unison, ciocnesc la răstimpuri. E seara băieților. La un moment dat, vorbesc despre București și îmi dau seama că chiar dacă Timișoara e „din altă parte“ există, totuși, termeni de comparație. Puteau la fel de bine să vorbească despre Viena, e mai aproape. Unul dintre ei a vizitat o librărie din București și i-a plăcut, „arăta într-un fel“, i s-a părut „fain“ cum au restaurat clădirea istorică, s-a oprit la cafeneaua de la ultimul etaj, avea poftă de ceva dulce, „însă, deh, prețuri de București“. Zîmbesc la masa mea, abia mă abțin să intervin în discuție, să-mi spun părerea de bucureșteancă despre micul mall „hipsteresc“ cu cărți, însă dacă omul a venit ca turist și i-a plăcut, înseamnă că percepțiile sînt diferite. „Tot Bucureștiul dacă s-ar restaura ar arăta fain!“ – zice altul. Oare? „Adică ce să se restaureze?“ „Clădirile alea de pe Magheru!“ „Păi, dacă la ei vine un cutremur mare, tot Magheru e la pămînt!“ – zice al treilea. Am zîmbit din nou, remarcînd acea distanță politicoasă dintre „ei“ și „noi“. Ne interesăm unii de alții, dar trăim în lumi diferite. Aceeași distanță o observasem cu ceva timp în urmă la Novi Sad, același tip de raportare față de Belgrad, „de centru“, cu un soi de respect amestecat cu tristețe.

Mi-am terminat berea, mă ridic și plec, fără să mă grăbesc undeva anume. Toate terasele sînt pline, orașul e efervescent, îmi dă o senzație de vacanță. Generațiile încep să se amestece – sînt aici și cei de vîrsta a treia care au zăbovit încă de la prînz, și grupurile celor foarte tineri, bine îmbrăcați, cool. Aud un zvon de concert, apoi mă nimeresc în piața Libertății, la concertul aniversar Phoenix care tocmai începuse. Ce noroc pe mine! – îmi zic. Am dansat de atîtea ori pe piesele lor în perioada mea hippie de adolescență tîrzie, am făcut hore și ne-am dezlănțuit după sticle de vodcă ce treceau frenetic din mînă în mînă, însă mi-am dat seama că niciodată nu i-am văzut live. Mi-am zis că stau doar pînă la „Fată verde…“, dar pentru că știam pe de rost fiecare piesă, am rămas pînă aproape de final. M-am pomenit cîntînd și dansînd, exclamînd în gînd: „Sînt buni, frate! Și după atîta timp…“. Și atmosfera era mișto – din nou două generații, dacă că nu chiar trei, rockeri pe la 50-60 de ani, avînd acel ceva autentic de altădată, bucurîndu-se de concert ca niște copii, bunici însoțiți de nepoți care ședeau pe băncile ce înconjurau piața, puștani care se uitau la oamenii de pe scenă „ca la mașini străine“ și nu pricepeau nimic din muzica aia, nu le spunea nimic, însă bîțîiau din picior pe ritm, își dădeau seama că suna bine. Pînă la urmă, am plecat la „Țiganiada“, gîndindu mă de ce oare nu-i acuză nimeni pe cei de la Phoenix de „rasism“, din cauza versurilor în care nu apare termenul corect politic „rom“ și gîndindu-mă că lucrurile vechi și bune rămîn așa cum sînt.

Însă orașul trăia și dincolo de concert, Piața Operei era la fel de plină, copiii se jucau cu spinnerele lor luminoase, cozile de la Mc se întindeau aproape pînă afară. O fată de vreo 17 ani, foarte frumoasă, se alinta pe lîngă prietenul ei francez care comandase pentru ea aproape toate produsele de la Mc, îl învăța cum să spună pe românește „căp-suni“.

Pe măsură ce mă îndepărtam de centru, orașul se scufunda în liniște, dormea ca într-un cocon, învăluit de straturi moi, protectoare și calde, căldura aceea jilavă de climat (aproape) mediteranean. Pe teresa de la hotel m-am reîntîlnit cu Iulian și am comandat o ultimă bere. În afară de noi mai erau doi clienți – o femeie încă atrăgătoare în jur de 50 de ani și un bărbat de aceeași vîrstă. Nu păreau amanți, nici măcar foști iubiți, păreau doar prieteni. Sorbeau din pahare cu vin și purtau aproape în șoaptă o conversație amețitoare, de parcă nu-și vorbiseră de decenii. După ce am rămas ultimii, chelnerița, o fată de cel mult 22 de ani, a început să strîngă pernele de pe scaune: „Nu vă grăbiți, puteți să stați cît vreți, lăsați sticlele goale sub masă!“ Am zărit o plecînd, urcînd într-un hîrb de mașină, alături de o prietenă. Nici la a zecea cheie, mașina nu reușea să pornească. Fata „l-a agățat“ pe un bodyguard din apropiere pe care îl cunoștea: „Corbule, ajută-mă, că s-a stricat mașina!“

După ce Corbu și-a demonstrat calitățile de mecanic și mașina a luat-o, în sfîrșit, din loc, liniștea nopții a devenit și mai profundă. Nici noi n-am mai vorbit nimic, ne-am terminat berile în tăcere, în lumina aceea gălbuie a becurilor stradale, ca într-o bulă atemporală sau ca pe un fund de mare locuit.

Foto: wikimedia commons

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.