O ţară cu oameni singuri
Informații despre starea educației sau a sănătății apar zilnic și mai toate dau același verdict: dezastru. Profesioniști ai breslelor încearcă să pună degetul pe rana ambelor sisteme, să găsească soluții, să propună idei de reformare, să împiedice răspîndirea maladiilor fatale, să avertizeze asupra risipirii resurselor umane și materiale. Nimic. Acolo sus, la vîrf, nu se aude nimic, decît gîfîitul luptei pentru putere.
De cîte ori văd imagini cu cei din Parlament, din Guvern, din conducerea instituțiilor de stat mă cuprinde frica: sînt aceiași de peste douăzeci de ani. Ţara pare confiscată de o adunătură de mediocrități lacome, preocupate doar de titluri lucrative și de averi. Pînă acum cîțiva ani, doar bănuiai mizeria care se ascundea între fotoliile de parlamentari sau de miniștri. De cîțiva ani, și ultimul petec de cortină a fost ridicat, iar spectacolul este amuțitor: milioane, sute de milioane de euro, milioane de milioane de euro au fost învîrtite cam de aceiași băieți alergați acum de justiție. Sute de mii de discursuri mincinoase au fost ținute de la tribuna Parlamentului. Zeci de mii de promisiuni vîndute în van în ministere. Mă uit la grămada de dragne, olguțe, ecaterine, găbițe, elene, eugeni, viorei, sorini, trăienei, călini și mi se face milă de toți românii care au sperat, au protestat, au reflectat sau au crezut cu ochii la ei.
De peste douăzeci de ani, părinți și copii, dascăli și studenți au tras aer în piept la fiecare semnal de reformare a sistemului de învățămînt. Și-au imaginat viitorul, luînd în serios promisiunile aleșilor. Au descoperit, însă, acum, că fiecare „gînd bun“ destinat de partide învățămîntului ascundea milioane de euro în comisioane, că cei cîțiva miniștri pricepuți au fost degrabă eliminați din „interese superioare de partid“, că fiecare pas reformator trîmbițat în programe electorale a lăsat în urmă un sistem dezarticulat.
De peste douăzeci de ani, analiști ai educației și jurnaliști onești răspîndesc în țară studii, planuri, cifre, sperînd ca cei din frunte să ia în seamă îngrijorările, dar și speranțele lor. Nici vorbă: constatăm cu toții, acum, că preocuparea aleșilor nu a fost niciodată pentru zecile de mii de copii care trăiesc în sărăcie cruntă, pentru grădinițele supraîncărcate sau pentru lipsa manualelor. Ci pentru banii veniți cu nemiluita din programe europene, soft-uri sau doctorate ilicite.
De peste douăzeci de ani, ne lăsăm frămîntați de întrebări care, în țara asta, nu au un răspuns verosimil: Ce școală să urmeze ca să aibă șansa unui trai decent? Unde găsim cursuri care să îi perfecționeze într-un anumit domeniu? Pentru ce meserie să îi pregătesc? În ce fel examenele pe care le dau le vor oferi certitudinea dobîndirii unor calificări eficiente? Sînt întrebări care ar trebui să apese greu pe umerii guvernanților și ai parlamentarilor. Dar dacă te uiți pe fișele lor de activitate din ministere sau Parlament, constați că, pentru ei, viața e în altă parte: mai precis, în jurul pensiilor suplimentare de funcționar al statului, al găștilor din afacerile transpartinice, al celor cercetați penal.
Spectacolul oferit în ultimele săptămîni de partidele parlamentare nu mai lasă loc nici unei minime speranțe: o țară întreagă a asistat neputincioasă la scene de luptă între mafioții din gangurile Parlamentului român. Trocuri, amenințări, răfuieli, promisiuni private, reglări de conturi – toate în disprețul legilor, al bunei cuviințe, al sărăciei românilor. Nu s au sfiit să exploateze retoric toate dramele publice: salariile mici, cultura, sănătatea, educația – toate au devenit monede de schimb pentru interese private.
Mă uit în jur și îi invidiez pe cei care nu se lasă cuprinși de lehamite. Pe cei care încă mai cred. Și mă întreb ce resurse secrete au pentru asta. Răspunsul e, în cele mai multe cazuri, același: se descurcă fiecare cum poate, pe cont propriu. Sîntem o țară de adulți și de copii singuri.
Maria Iordănescu este psiholog.
Foto: wikimedia commons
