O expediţie (II) – Cheile Nerei

În a doua zi a expediției noastre am ajuns în Cheile Nerei, un loc pe care l am crezut legendar, de-a lungul timpului, așa cum era descris în povestirile unor prieteni. „La vară facem Cheile Nerei!“ – auzeam uneori, iar cei care aveau astfel de planuri își aruncau priviri conspirative, de cunoscători, ca și cum și-ar fi propus să plece pe o altă planetă. Mai observam și un ușor dispreț al lor față de locurile „bătute“ de toată lumea, cum ar fi Valea Prahovei, chiar și Piatra Craiului. Cheile Nerei erau altceva!

În primăvara acestui an, la Ministerul Turismului a fost depusă o aplicație pentru recunoașterea și declararea zonei Cheile Nerei ca destinație de ecoturism. Acest pas important pentru dezvoltarea turismului din Banatul Montan a fost posibil prin eforturile susținute și perseverența unor organizații precum WWF România. Cu noi au fost, încă de la începutul expediției noastre, Oana și Mara de la WWF. De cîțiva ani, Oana aproape că s-a mutat în Banat, la Armeniș, unde este implicată împreună cu Mara într-un alt proiect care presupune refacerea populației de zimbri liberi din România. Însă despre zimbri voi povesti mai pe larg într-un alt episod. Pentru mine, care nu am avut nici măcar o experiență de cercetaș în adolescență și am făcut doar întîmplător parte dintr-o școală de ghizi, ceea ce fac Oana și Mara este cu totul nou și special. Ele reprezintă o organizație, e adevărat, însă „activismul“ pe care îl practică nu este unul „pe hîrtie“ sau, dacă vreți, este dincolo de hîrtie și de proiecte, căci e vorba despre o practică de teren. De pildă, în Cheile Nerei, cele două fete își cunoșteau foarte bine „terenul“ – mai mult decît atît, puteau să-l „interpreteze“. Iar atașamentul lor față de tot ce înseamnă sălbăticie, ecologie, locuri nealterate de prezența omului, departe de civilizație, m-a înduioșat. La un popas, deasupra unui pîrîu unde erau niște trunchiuri de copaci căzute, unele putrezite, Oana m-a întrebat „ce văd“. Pentru mine era un peisaj de pădure oarecare, trunchiurile de copaci căzute trasau într-adevăr niște linii, în -rest era un haos vegetal. Oana mi-a explicat că totul are un rost – că un copac căzut poate să reprezinte, de pildă, un „traseu“ pentru o specie de rozătoare care trebuie să traverseze dincolo ca să-și găsească resurse de supraviețuire. Pe de altă parte, trunchiurile căzute pot alcătui un mic baraj natural, necesar. Într-o baltă am găsit o șopîrlă mică, inofensivă. În momentul în care ne-am apropiat, șopîrla s-a întors pe burtă, de fapt ne-a arătat burta ei galbenă care să ne îndepărteze ca pe niște potențiali agresori. Din nou, era un „semn“ că mediul în care trăia șopîrla respectivă era încă unul OK și că șopîrla reacționa într-un mod firesc, așa cum o făcuseră bunicele și străbunicele ei de-a lungul cîtorva mii de ani. Este pentru prima dată cînd mi-am pus întrebarea cît de mult contează astfel de lucruri, dacă ele contează, și mi-am dat seama că am devenit cu toții niște animale citadine, pentru care astfel de „semne“ nu mai înseamnă nimic. Oana și Mara ridică în mod firesc pet-urile lăsate de oameni pe cărare și le pun în pungi de plastic pentru a le duce pînă la cel mai apropiat coș de gunoi. Cele două fete îi salută cu bucurie pe toți cei pe care îi întîlnesc pe traseele lor. La fel ca ele o fac mulți alții. Sînt gesturi de bun-simț ale turismului montan de altădată, care s au pierdut undeva pe drum.

Revin la Cheile Nerei, unde în nici un caz nu e un relief montan, așa cum mi am imaginat – altitudinea maximă este de 1160 de metri. Așadar, Nera este un rîu care șerpuiește la joasă altitudine, înconjurat de păduri de foioase, învelit în straturi întregi de vegetație care filtrează lumina zilei, în diferite moduri, de la verde la ocru. Ai senzația că e un rîu secret. Un panou atenționează prezența viperelor cu corn, ca oriunde în județul Caraș-Severin. Nimeni nu a mai fost mușcat de vipere în ultimii ani, însă, ca excursionist fără experiență, îți crește un pic adrenalina cînd te gîndești la ele. Am mers cu mașina de-a lungul rîului, pe un drum îngust, forestier, pînă la Păstrăvărie, „Păstrăv ca la Bei“ – misteriosul Ochiul Bei e doar la jumătate de oră distanță. Aici e și un camping. Păstrăvăria e, de fapt, o coșmelie de lemn unde doi băieți cam apatici prăjesc păstrăvi și ți-i servesc pe „carton“, ca pe micii de pe vremuri, cu felii de franzelă și cu mujdei. Prețul e mic, iar peștii au o dulceață aparte, nu se compară cu cei pe care îi cumperi din supermarket. O singură dată am mai mîncat un păstrăv atît de bun, la Rucăr, pescuit direct din rîu. Oana întreabă de ce nu fac și mămăligă. „Pentru că nu avem suficienți clienți și se strică!“ – spune băiatul. „Dar o puteți încălzi pe grătar a doua zi și e foarte bună!“ – propune Oana. Băieții sînt reticenți și atunci cînd noi scoatem din portbagaj cîte o sticlă de Sara, berea cu care ne-am dotat la Văliug. „De ce nu propuneți o bere locală, din Banat, în locul berilor comerciale?“ – întreabă din nou Oana. Băiatul ridică din umeri, îmi dau seama că n-are chef să-i explice că preferă să ia o bere cu o marcă comună de la en-gros pe care s-o vîndă cu 5 lei, decît să ia o bere de casă care ar costa, cu tot cu adaos, vreo 10. Însă este încercarea justificată a Oanei de a face ecoturism și de a promova produsele din zonă.

Ne lăsăm mașina la Păstrăvărie și parcurgem un drum lejer prin pădure pînă la Ochiul Bei. Pe drum întîlnim fluturi, rădaște, femei tinere cu copii în spate, cupluri. Lacul apare pe neașteptate, într-adevăr e un ochi de apă foarte limpede, de o culoare ireală – azuriu, verzui, albastru. Legendele pe seama lui sînt multe și într-o țară „normală“ din punct de vedere turistic s-ar fi valorificat la maximum – de pildă, cea cu fiul unui bei, îndrăgostit de fata unui păstor, care a fost omorîtă de bei, iar lacul s-a umplut de lacrimile feciorului. Eu prefer legenda cu locul de întîlnire al ielelor, deși pe timpul zilei nu sînt iele pe aici, doar oameni care fac fotografii, oglindindu-se în apă în diferite poziții. Oricum, atmosfera e cea de film fantasy, te aștepți să apară tot soiul de creaturi mitologice din pădure. Dacă mai urci un pic ajungi la cascada Beușnița. E o stîncă învelită în mușchi pe unde curg șuvoaie de apă, mai molcome sau mai repezi, și întreg locul capătă altă textură, în funcție de cum cade lumina. Ce mi-a plăcut – oamenii care ajung aici nu vorbesc tare, stau cîteva minute și se uită în tăcere, ca la un altar.

Era luni, în extrasezon, iar pe drumul acela forestier de pe malul Nerei ne-am intersectat cu destule mașini care voiau să ajungă undeva, în zonă. O doamnă în jur de 60 de ani din București ne-a oprit chiar la intrarea în chei: „Unde ați fost? La Ochiul Bei și la cascadă? Și e frumos, nu-i așa? Merită să mergi, nu-i așa?“ Ce să-i răspundem? Că e incredibil de frumos? Sînt mii de locuri „incredibil“ de frumoase nu doar în România, ci și în Bulgaria, Croația, Grecia, Filipine, în America de Sud. Sînt peste tot. Tot ce contează, cred, este să existe oameni care să le vadă, dar și să le păstreze așa cum sînt. Nu mă mai simt privilegiată că am ajuns în Cheile Nerei, chiar dacă doar pentru o jumătate de zi. Și nici mai nu cad în capcana turistului de pe șosea care admiră, la viteza legală, Valea Oltului: „Avem o țară frumoasă, păcat că e locuită!“ Eu zic că e „locuită“ bine în multe locuri, iar acolo unde nu e locuită deloc se întîmplă lucruri minunate care nu mai depind de noi. Cum ar fi păstrăvii care plutesc în legea lor, ca într-un vis, într-un ochi de apă cu culori schimbătoare din Munții Banatului. 

(continuarea în numărul viitor)

Foto: adevarul.ro