Mad Men şi mentalităţi
Mad Men (Matthew Weiner, 2007-2015), cîștigător a numeroase premii (printre care cinci Globuri de Aur), are drept subiect o agenție de publicitate (Sterling Cooper) din New York-ul anilor ’60 cu angajații ei, avîndu l în prim-plan pe Donald Draper (John Hamm). De fapt, serialul pune în scenă, cu măiestrie și cu ajutorul unor „caractere“, mentalități ale vieții publice și private din anii ’60 încoace. Un fel de Istoria vieții private a lui Ariès și Duby pe roluri, mai dinamică, mai colorată, înțesată cu sentimente, sex și umor.
Tot uitîndu-mă – mărturisesc, cu pasiune – la serial, m-am delectat să recunosc în el moduri de gîndire și comportament din anii copilăriei, adolescenței și tinereții mele. Precum și să urmăresc evoluția lor, totul pe fundalul unor evenimente importante ale epocii în care am crescut – care, pentru generația mea, erau adevărate mituri: ascensiunea și asasinarea lui Kennedy, războiul din Vietnam. Donald Draper (o tipologie pe linia Cary Grant) și evoluția lui întrupează, destul de direct, o epocă preponderent masculină. Mai bine zis, în care masculinul era la putere, se afla în centrul lucrurilor, hotăra mai tot ce mișca și ducea totul mai departe.
Am recunoscut, aici, mentalitățile din copilăria mea, chiar din propria familie, în lumina cărora am fost parțial educată și care m-au marcat, de multe ori negativ și în detrimentul meu, pînă-n ziua de azi. În care, e clar, lucrurile s-au schimbat radical: desigur că nu în toate locurile din lume, nici măcar în toate mediile de la noi din țară, dar, totuși… Relația dintre Don Draper (John Hamm) și Betty Draper (January Jones) mi se pare tipică pentru – după cum învățam noi, cîndva, la început de studii feministe – patriarhat. Bărbatul lucrează și e unic întreținător al familiei, iar femeia stă acasă și crește copiii. Aceasta apare ca un fel de condiție a măritișului: dacă te măriți, nu mai lucrezi. De altfel, la începutul anilor ’60, femeile, cel puțin în serialul ăsta, nu păreau să lucreze de plăcere, în general, ci de nevoie: slujbele lor erau evident subordonate bărbaților, ele putînd fi, cel mai des, secretare. Odată ce un bărbat le băga în seamă mai radical, ele se grăbeau să renunțe la slujbele lor și să se așeze ca stăpîne ale nou cîștigatei împărății: căminul lor.
Căminul lor, unde conviețuiau alături de copii și servitoare, se prefigurează, cel puțin în cazul lui Betty Draper, ca o împărăție destul de sinistră și pustie, cu puține satisfacții și greu de dus. Era ca și cum o serie de interdicții imaginare i-ar fi oprit pe membrii familiei să facă anumite lucruri plăcute, care astăzi ni s-ar părea de la sine înțelese: de pildă, ca mamele să se joace cu copiii lor, să rîdă și să alerge împreună. Sau măcar să vorbească, să se sfătuiască. În familia Draper, singurele scene de socializare sînt în fața televizorului (a cărui apariție e semnalată cu un oarece tam-tam) sau la masă. Iar aproape singurele vorbe spuse copiilor sînt cîte un „Nu!“ sau cîte un ordin, de genul „Go upstairs!“.
De altfel, cam asemenea vorbe ies, cel mai ades, din gura lui Don Draper la adresa primei lui soții. Pe care niciodată nu o sfătuiește, cu care nu are răbdare și căreia nu îi oferă lămuriri în ce privește timpul lui petrecut în afara casei. Lumea ei, redusă la cea a casei și a împrejurimilor din suburbia în care locuiau, și lumea lui, care se învîrte în jurul locului de muncă, se intersectează rareori. Există niște granițe bine delimitate între femei și bărbați, pe care le trec rareori, cînd femeile au mai multă personalitate – precum Trudy (Alison Brie), soția mai tînărului coleg al lui Don, Pete Campbell (Vincent Kartheiser) – sau cînd se întîmplă ceva important ori grav în familie.
Dacă lumea feminină se limitează la contactul cu vecinii și părinții, cea masculină se bucură și ea de niște evadări, totuși, limitate: băutura – care, alături de fumat, apare aici ca un mod de viață –, ieșirile în oraș, între afaceri și plăcere, și infidelitățile, unele ocazionale, altele mai de durată și mai implicate. Poveștile de amor ocazional ale lui Don sînt un prilej de a ne introduce și în alte „lumi“ ale epocii – mai boeme, mai hippie, mai militante, mai feministe.
Reprezentante ale feminismului sînt, de altfel, două dintre personajele principale, fiecare pe linia ei: urîțica, dar talentata Peggy (Elizabeth Moss), care din secretară ajunge copywriter de bază al agenției, în ciuda faptului că rămîne însărcinată cu un bărbat căsătorit, pe la începutul carierei ei, și superfemeia Joan (Christina Hendricks), care, deși păstrează relațiile „tradiționale“ cu bărbații, nu renunță la ipostaza ei profesionistă impecabilă. Și, mai tîrziu, Megan Draper (Jessica Parre), următoarea soție a lui Don, care, spre deosebire de Betty, introduce comunicarea, inițiativa feminină și onestitatea în relația cu soțul ei.
Și, nu în ultimul rînd, Sally Draper (Kiernan Shipka), fiica lui Don, a cărei evoluție ilustrează schimbarea mentalităților la adresa copiilor, a fetițelor în mod special. Mai multe despre asta, într-un articol viitor.
