Adolescenţa, mereu aceeaşi

În urmă cu cîteva zile, am primit o invitație din partea fundației PRAIS să particip, împreună cu Aurora Liiceanu, la o miniconferință despre adolescență. Urmează să ne adresăm unor grupuri de liceeni din Ploiești, iar evenimentul are loc în cadrul Săptămînii liceelor. A fost un prilej pentru mine să reflectez un pic asupra propriei mele adolescențe, dar și a vîrstelor și a generațiilor, în general. În urmă cu fix 20 de ani debutam, ca elevă în clasa a XII-a, în revista Dilema, cu un articol despre adolescență care se intitula „Generația X“. Pe atunci, eram foarte preocupată de problema generațiilor și a conflictelor dintre ele; cu timpul, mi am dat seama că generațiile se topesc de fapt unele în altele și conflictele se diluează. Îmi amintesc că, în primul an de liceu, mi se părea că exista o diferență enormă, ca mentalitate și maturizare, între noi, „copiii“ de a IX-a, și cei de-a XII-a. Se observa mai ales la băieți, fiindcă fetele erau mai emancipate – colegii noștri de clasă se comportau ca niște „băieței“, în vreme ce elevii dintr-a XII a erau deja, în accepțiunea tuturor fetelor, „bărbați“. Astăzi, nu mai percep aproape nici o diferență între generația mea, de pildă, și a celor care au aproape 50 de ani, de parcă zece ani nici nu mai contează, doar semnele îmbătrînirii sînt oarecum mai prezente. Pe atunci, un an reprezenta o „distanță“ de la Pămînt la Lună, poate și mai mult. Revenind la Generația X, primul meu articol din Dilema începea cam așa:

„Americanii au atribuit generic fiecărei generații un termen care să o denumească. Părinții noștri, generația ce a explodat după război, rebelii anilor ’60, martorii conflictelor diplomatice, victime ale comunismului ș.a.m.d. au fost definiți ca baby-boomers. Noi sîntem Generația X. Ce ne caracterizează? Computerul conectat la Internet și e-mail-ul, cu toate că pe primul loc rămîn jocurile, pagerul și beeperul, telefoane celulare, cucerirea spațiului cosmic, hard-rock-ul, poate și isteria provocată de celebrul serial Dosarele X. Și am avut un mare atu – am crescut după Revoluție, am ars cravatele de pionier și am uitat de cozile la banane. Oricine se naște cu povara unei generații întregi în spinare trebuie să se conformeze, mai mult sau mai puțin, ei. Ce fac cei din Generația X? Suportă cu greu rutina zilelor școlare și vin acasă cu o conștiință a inutilității, fără a se putea revolta împotriva unui sistem de învățămînt învechit. În schimb, învață despre contracepție și răsfoiesc revista Playboy încă din gimnaziu. Își îndreaptă aspirațiile către o meserie, și jumătate din venitul părinților se alocă pentru meditații. Venerează formații rock din Occident, hamburgerul din Occident… Occident. Își pierd apoi timpul prin baruri și cluburi de biliard, declarîndu-se mulțumiți cunoscători ai tuturor speluncilor din cartier. Îl citesc emoționați pe Eliade și califică drept „superbă“ Trilogia antică a lui Andrei Șerban, preferînd să n-o comenteze. (…) Are Generația X vreun ideal? Desigur, el există. Care? Idealul X“. Astăzi, vorbim deja despre generații Y, Z, despre „millennials“, ba chiar și despre „new millennials“, oare ce s a schimbat însă în acești 20 de ani (în afară de tehnologie, desigur; în zilele noastre, pagerul și beeperul sînt obiecte de muzeu, nu cred că adolescenții de astăzi știu cum arătau de fapt)? În nici un caz spiritul rebel, „sistemul de învățămînt învechit“ sau atracția pentru Occident. Au aceste noi generații vreun ideal? Putem discuta punctual despre adolescență, adolescența lor, cu vreun specific al ei, sau nu ne rămîne decît să vorbim despre adolescență în general, aceeași de cînd s-a inventat termenul?

Privind în urmă, mi-aș caracteriza adolescența drept Evul Mediu al existenței mele. Și nu pentru că am fost nefericită în acei ani (oare care adolescent este fericit?), ci pentru că mi s-a părut o perioadă atît de confuză, încît și acum o văd învăluită într-o nebuloasă. Îmi dau seama că de multe ori mă simt mai aproape de vîrsta copilăriei, eul meu de atunci e similar cu cel de acum, decît de vîrsta adolescenței în care aș spune că „n-am fost eu“. Eram doar o fată veșnic depresivă, frustrată, veșnic îndrăgostită de cel nepotrivit, care nu mai citea mai nimic, care se îndepărtase de părinții ce-i fuseseră pînă atunci cei mai buni prieteni, obsedată de corp și de dorința de a fi populară. Ca multe altele, de fapt. Era firesc să se întîmple așa, în adolescență preocuparea de sine (mereu în comparație cu alții) atinge cote maxime. Chiar dacă aș fi mers la un psiholog, chiar dacă ar fi existat vreo consiliere, în orice formă a ei (în anii ’90, nu se punea problema de așa ceva), nu cred că m-ar fi ajutat prea mult.

În clasa a IX-a mi-am dat seama că eram ceva mai grasă decît o cereau „standardele“ de atunci, adică „să încapi în blugii Motor numărul 27“. Eu purtam 29 și am ajuns la concluzia că acesta trebuia să fie unicul motiv pentru care nu aveam un iubit și nu eram „o fată populară“. Și așa am început să țin interminabile „cure de slăbire“, haotic și după capul meu, calculîndu-mi baremuri de 1000 de calorii pe zi, adică mere și iaurt, o dată pe săptămînă o bucățică de ciocolată. Și cum să fii fericit doar cu mere și iaurt? Ai mei habar n-aveau ce mîncam, treceau amîndoi printr-o depresie „de vîrsta a doua“ (fiecare vîrstă cu „patologia“ ei), cred că, dacă ar fi știut, ar fi luat măsuri. După un an și jumătate de chin, am reușit cu chiu, cu vai să încap în faimoșii blugi numărul 27, aplicînd metode sigure învățate la școală – „îmbracă i stînd întinsă pe pat, suge burta, trage de ei, forțează nasturii, o să se mai lase!“. „Rezultatele“ au fost aproape imediat vizibile: m am dus la liceu în noii mei blugi și cu un pulovăr pînă în talie, cum se purta pe atunci, iar colegele s au holbat admirativ la mine: „Ce-ai slăbit, fată!“ Cu timpul mi-am dat seama că obținusem și alt gen de rezultate – în urma regimurilor draconice de slăbire, m-am ales cu o carență pe termen lung de vitamina B și mi-am distrus definitiv părul.

Faptul că eram în mod oficial „o gagică slabă“ și purtam blugi numărul 27 nu mi-a adus popularitatea dorită. Mi-am dat seama că eram o fată timidă, așa că trebuia să lucrez „la atitudine“ și nu știam cum. Am încercat să mă lipesc de diferite grupuri, pentru că „grupul ține de cald“, și să-i imit pe alții. Mergeam săptămînal cu fetele la un fast-food celebru de lîngă Cișmigiu, beam Cola Diet și, din cînd în cînd exclamam toate în cor despre te-miri-ce: „Ce mișto!“ Nu refuzam nici o invitație la petreceri unde, de fapt, nu se distra nimeni. Mă apucasem de fumat pentru că era cool și ca să am o ocupație în curtea școlii, în timp ce îi aruncam ocheade băiatului care îmi plăcea. N-am mai reușit să mă las nici pînă acum. Chiuleam în „Anita“, barul neoficial al liceului, și eram nevoită să ascult toate suferințele în amor ale colegelor care îmi plîngeau pe umăr, deși eram conștientă că ele nu se arătau deloc interesate de propriile mele suferințe. Tăiasem orice comunicare cu părinții, mi se păreau dintr-odată bătrîni și de modă veche. Ultima vacanță petrecută împreună, în clasa a IX-a, s-a dovedit a fi un dezastru, ne-am certat tot timpul, voiam să plec de una singură pe munte. La școală nu mă interesa mai nimic din ceea ce ni se preda (în afară de orele de română), citeam pe sub bancă Stephen King. Și continuam să fiu nefericită. Abia printr-a XI-a, cînd m-am îndrăgostit cu adevărat, am început să-mi revin. Îndrăgostită mă simțeam în sfîrșit puternică și inevitabil rebelă. Așa că, atunci cînd colegele mi-au spus depreciativ: „Te-ai îngrășat, fată!“, nici că mi-a mai păsat. Trecusem la blugi numărul 28, diferența era mică, însă eu mă simțeam deja altfel.

Ce-aș putea să le spun liceenilor de acum despre adolescență, din propria mea experiență, dincolo de multe lucruri pozitive și generale? Nu vă speriați, o să vă treacă!

Foto: Flickr