⬆
Societate
Pagina 106
Se poate fără Facebook?
Zilele trecute – după ce, mai mulţi ani la rînd, a refuzat să îşi facă cont pe Facebook –, un amic mi-a dat ceea ce pe limba reţelei se cheamă add as friend. A fost, sigur, o mică surpriză. O fi fost amicul ultimul român conectat la Internet, fără user şi parolă pe site-ul albastru? Bineînţeles că nu.
Mielul şi păstorul lui
Personajul principal de Paşti este mielul. Sau, mai nou, iedul, însă asta e o chestiune de gust. Chiar încep să mă întreb de ce se face atîta tam-tam de Paşti cu mielul ăsta, de vreme ce, în tot restul anului, oaia – respectiv capra – sînt total ignorate din meniul obişnuit.
Ultimul pălărier din Bucureşti
În Pasajul Englez, cel dintre Calea Victoriei şi Strada Academiei, am dat peste... ultimul pălărier din Bucureşti. Aşa spune că este, şi aşa auzisem şi eu înainte să-l fi cunoscut. Fermecător: profesionist, cu haz, şi priceput antreprenor.
Pălării vintage
Dacă domnul Zdîrcă este ultimul făuritor de pălării bărbăteşti, iată ce am găsit, printre multe altele, căutînd pe net pălării pentru femei (I. P.):
● Descriere: O pălărie vintage spectaculoasă, din organza, verde mentă, cu funde şi cusături circu
Cu ochii-n 3,14
● Pînă de curînd eram convins că tehnologia HD e cea mai tare. Ce poate fi mai tare ca High Definition? Păi, Full High Definition, pe scurt: full HD. Se poate şi mai tare? Se poate: Ultra High Definition. Dacă după full vine ultra, ce-o să mai urmeze? (M. M.)
● Ca să fii în trend azi, îţi cumperi blugi rupţi (cu variantele: uşor agăţaţi sau sfîşiaţi de-a dreptul), ojă care crapă pe unghie (în mod special!), tricouri gata scămoşate şi tenişi murdari (din fabricaţie). Mi se pare mie sau trăim un f
De Paşti
Este bine cunoscută zicala „maţului sătul“ la Crăciun şi a „curului fudul“ la Paşti, aşa că vă propun să ne strecurăm în lumea primei modernităţi româneşti, în vînzoleala pregătirilor de sărbătoare. Pregătirea spirituală are rolul ei în aşteptarea bucatelor pascale şi, de la boier la opincar, românul posteşte cu sfinţenie şi cu mare respect.
Crenvurşti de 1 Mai
Ei... măi, mamă... voi n-aţi prins. Şi dacă aţi prins, eraţi mici, ce mai ştiţi voi acuma? Nimic. Pun-te masă, scoal-te masă, fără griji, normal că nu mai ştii nimic. Că şi-nainte – mai zic cîte unii –, că nu erau de nici unele. Da’ zic aşa, să nu tacă. Era, domnule. Găseai de toate.
Sportul ca acrobaţie şi dresaj
De mult, de foarte mult timp, sportul şi-a pierdut rostul iniţial, cel din vremea olimpiadelor greceşti: performanţă individuală, rezultată din exercitarea la superlativ a unor abilităţi curente: alergarea, aruncarea discului sau a lăncii, condusul carelor etc.
Începutul lăsatului
Ştiţi, oare, cît de sfîşietoare sînt despărţirile, după zeci de ani de trăit împreună? Cît doare cînd ştii, de pildă, că ritualurile comune, rutina zilnică – nebăgată în seamă atunci, raţiunea de a fi acum – sînt pe cale să devină doar nişte amintiri dureroase? Aşa se întîmplă cînd începi să te laşi de fumat.
Învierea
Iarbă verde crudă, aerul nopţii, lumînarea, Dumnezeu, Iisus, ouă roşii. Răcoare, calm, senin. Vin roşu, ouă roşii, cozonac înmuiat în lapte. Miel, oh, miel, mirodenii, miracol. Iarbă verde crudă, aerul nopţii, lumînarea, Dumnezeu, Iisus, ouă roşii. Răcoare, calm, senin. Vin roşu, ouă roşii, cozonac înmuiat în lapte.
Chagall şi exilurile sale
Chagall nu are o cotă înaltă în cercurile artei. Motivele sînt multiple, dar nu vom încerca să le discernem aici. Chagall e, însă, un pictor iubit – o confirmă cozile fără de sfîrşit ale privitorilor care aşteaptă senini în faţa Muzeului Luxemburg, să-i vadă expoziţia care reuneşte opere rare, puţin expuse, venite din colecţii private.
Stridii à la Rockefeller
În 1995, policier-ul Free al americanului Todd Komarnicki apare la Gallimard, în populara colecţie „Série Noire“, tradus în franceză de Élisabeth Guinsbourg. La un moment dat, protagonistul romanului, vagabondul-detectiv Jefferson Alexander Freeman, povesteşte cum „Antoine gătea cele mai bune stridii à la Rockefeller din oraş (n.n. – New Orleans).
Maşina de fabricat bani
Cînd am citit declaraţia domnului Dinu Patriciu referitoare la Banca Naţională a României, mi-am adus aminte de o întîmplare de un umor nebun, pe care am trăit-o mai demult. Mergeam cu maşina pe un drum de ieşire din tîrgul unde locuiesc şi, fără să-mi dau seama, am apăsat mai tare pe acceleraţie şi am trecut puţin peste viteza legală.
Share-uiala finală
Lumea a luat-o puţin razna. Se concentrează din ce în ce mai mult pe o noţiune de mare efect, perfect altruistă şi vocală: share-uirea, un neologism barbar şi fortat de la verbul englez to share, dar care cunoaşte un mare succes, pe care ar fi necinstit să i-l negăm.
Cum s-a globalizat Inna
Inna – cîntăreaţa – este abonată la topurile de vizibilitate media din ţară, dar face figură separată în plutonul de Pepe, Bianca Drăguşanu, Laura Cosoi şi Dan Diaconescu, prin percepţia de brand curat, hituri lansate şi concerte. În alte ţări, cîntăreaţa este o celebritate minoră.
Doamna Mari de la nonstop
„Ce mai faceţi, doamnă Mari?“ „Ce să fac? Ce am învăţat. Dacă nu mi-a plăcut şcoala!“ Stă neclintită pe scăunaşul ei improvizat dintr-o navetă goală de bere şi fumează. „Iar s-au scumpit ţigările şi tot nu mă las. Atîta plăcere am!“
Boston, între optimism şi răzbunare
Vreo şapte fotografi şi cameramani înconjoară, ca nişte vulturi, o femeie îmbrăcată în negru, cu gluga trasă pe cap şi faţa acoperită de o eşarfă cu model piele de leopard. Parcă pentru a smulge o bucată din ea, fiecare jurnalist încearcă în goană şi fulgerător să se apropie cît mai mult ca să-i surprindă chipul.
Cu ochii-n 3,14
● Am văzut prin Bucureşti şi prin comunele învecinate o groază de pomi daţi proaspăt cu var. Mi se pare o veste bună. Adică am evoluat întrucîtva faţă de faza în care românu’ îi spunea agentului sanitar (în parodia lui Topîrceanu, desigur): „Ce-ai cu noi, mă? Pentru ce să dăm cu var?“ (M. V.)
● Nu numai că a ajuns să se facă reclamă la postul Paştelui („Vino să te delectezi cu produsele de post“), dar au apărut şi reclame pentru „Meniu pentru un Paşte vegetarian“. Probabil că urarea „Paşte fe
Bogăție/sărăcie
Cred că doar în cazul celor care provin din familii – să nu zic aristocratice –, dar cu moşteniri serioase în spate, statutul financiar al membrilor ei rămîne, în cadrul unei (biete) vieţi (omeneşti), acelaşi. În cazul majorităţii oamenilor, acesta fluctuează, evident, între anumite limite, în funcţie de vîrste, locuri de muncă, „lovituri“ fabuloase etc.
"Aşteptînd mila stăpînirii" - cercetarea românească, între indiferenţă şi bunul plac
Scriam săptămîna trecută despre cercetare. Vorbeam atunci despre situaţia proiectelor bilaterale, demarate de către România în domeniul cercetării, fără a-i trece prin minte să se şi ţină de promisiune. Şi pentru a nu se dezice, pentru a consolida arbitrariul şi a construi o statuie uriaşă bunului plac, Ministerul Educaţiei şi Cercetării a lovit din nou.
Măicuţa
Toată lumea o ştia de… „Măicuţa“. Aşa îi ziceau toţi. Era o apariţie bizară, din altă lume, venită direct din visul somnului de după-masă al unui împătimit de suprarealism. O vedeam des, mergînd legănat, ca o corabie mare. Ţinea privirea în pămînt şi căra mereu după ea o geantă neagră, încăpătoare.
Serile Humanitas ale doamnei Smaranda Elian
Ce se întîmplă, mai exact, în aceste întîlniri din librăriile Humanitas? Lucruri simple şi admirabile: se iau la puricat cărţi din cultura italiană, opere mai mari sau mai mici, mai vechi sau mai noi, mai cunoscute sau mai puţin cunoscute, cu invitaţi din rîndul culturii române şi cu spectatori amatori să asculte şi să rămînă pe gînduri.
Test de rezistenţă în cuplu
S-au certat pînă pe marginea unei despărţiri iremediabile, la faianţă, în Valea Cascadelor. El ar fi vrut nişte plăci simple, mai ieftine; banii economisiţi de acolo le-ar fi fost de folos, pentru că aveau nevoie şi de un televizor nou.
Vînăta, ardeiul gras, dovlecelul
Nu s-au făcut. Nici căpşuna. În piaţă sîntem minţiţi, la tarabă punîndu-se vînăta, dovlecelul, ardeiul gras, căpşuna printre ştevie, lobodă, spanac, urzică. Este o confuzie pe care o facem în necunoştinţă de cauză, crezînd că primăvara vine şi, cu ea, totul ni se aşterne la picioare.
Studenţii, profesorii şi dreptul de autor
Să începem cu un exemplu: la curs, un cadru didactic îşi expune punctul de vedere cu privire la un anumit subiect şi îşi invită studenţii să îl critice. În dezbaterea astfel iscată, o studentă formulează o critică extrem de bine fundamentată la adresa punctului de vedere emis de profesor şi îl determină pe acesta să-şi modifice radical poziţia.
Timbal de foie gras à la Montesquieu
Ungeţi cu unt o foaie de copt, tăiaţi-o în patru şi acoperiţi fiecare bucată cu un strat de 6 mm grosime din pastă de găluşte de pasăre cît mai densă. Ungeţi blaturile de pastă cu albuş de ou şi cerneţi deasupra un strat uniform de trufe negre, tocate cît mai fin.
De ce (nu) e fotbalul fotbal
Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfîrşitul anilor ’90, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudosport, cu o încărcătură gregară şi ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile.
Li, agricultorul
Intrăm în sere, la răsaduri. E cald, umezeală, multă linişte. Parcă auzi seva cum urcă din pămînt în tulpinile plantelor. Sevă românească, seminţe din China. Usturoi chinezesc – ăsta a prins cel mai bine –, varză chinezească, castraveţi şi ceva salată de-a noastră. Le vinde la Dragonul Roşu, unde-şi are aprozarul.
Reenactment, pe banii turiştilor - reconstituiri de tot felul
O soluţie mai convenabilă pentru turistul dornic să încerce toate chestiile care i se oferă pentru a-şi cheltui excesul de bani este ceea ce în engleză se cheamă reenactment, iar în română – o limbă ceva mai dificilă – „reconstituire istorică“.
Cu ochii-n 3,14
● Cele cinci statui chinezeşti de teracotă (un general, un ofiţer, un infanterist, un arbaletier şi un cal) care vor fi expuse la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti costă statul român 650.000 de euro. Cam cît vreo cîteva festivaluri de film la un loc. (L. V.)
● În general nu sînt foarte atentă la gafele prezentatorilor de pe posturile TV. Dar acum nu pot să nu remarc ceva ce am auzit deja de prea multe ori: vocea care citeşte titlurile pieselor de teatru din ziua respectivă tot repetă Laut
De ce să mai facem cercetare?
Cercetarea din România n-a interesat mai niciodată pe nimeni. Uneori, lucrurile au mers mai bine doar datorită unor iniţiative personale, care au vizat un grup sau o anumită categorie profesională, şi nu întreaga comunitate. Atît!
Fascinantul spectacol al imposturii
Dacă nu ne-ar fascina atît de mult spectacolul imposturii... şi fraza poate să continue în orice direcţie. Dar oriunde s-ar îndrepta, spre orice destinaţie semantică, atît drumul, cît şi straiele de călătorie ale frazei sînt fatalmente sortite rîsului uşor nervos.
Cadavre pentru lecţii pe viu
Bun, am scris de nenumărate ori despre gafele, inepţiile, incompetenţele Ministerului Educaţiei. Sînt de acord că protejarea minorului de agresiunea unei expoziţii neobişnuite nu e o prioritate în agenda plină de treburi nerezolvate a instituţiilor şcolare.
Sculatul de dimineaţă
Sculatul voluntar de dimineaţă e pentru leneşii care ştiu să se bucure de viaţă. Sună neplăcut, a sentinţă definitivă – nu e, sună a contradicţie – nu e. Oricît m-aş fi gîndit, n-am descoperit nimic mai ritualizat în cotidian decît acest sculat dis-de-dimineaţă.
Zile de naştere
La şcoală, am intrat mereu în categoria – evident nefericită – a copiilor ale căror zile de naştere picau în vacanţe. A mea cădea exact la începutul vacanţei de primăvară, cînd mai toţi plecau pe la bunici, la ţară. Mie nu-mi rămînea decît să mi-o serbez acasă, cu părinţii şi prietenii din copilărie.
Tocat ceapă mărunt
Călită în ulei de măsline – nu. Nu omorî, nu arde ceapa. Cît să devină transparentă. Puţină apă să stingi oful cepei şi adaugi piept sau picior de pui în ceapa cu ulei. Peste carne şi ceapă, de adăugat mărarul tocat, fără codiţe, vreo cinci-şase legături la porţie.
Turism ecumenic
1989 a reprezentat, pentru românul de rînd, şi sublima şansă de a vedea topindu-se, în juru-i, vălătucii de sîrmă ghimpată ce delimitau teritorii interzise, tărîmuri înnobilate doar în imaginar, prin lecturi sau vizionări de filme „cu circuit închis“, în regim de samizdat.
Cotlete de pasăre à la Pompadour
Luaţi 14 pulpe de pasăre nejupuite şi aranjaţi-le, îndepărtînd franjurile de piele care atîrnă. Dezosaţi pulpele, păstrînd doar capătul de os cu tendon, dinspre gheară. Aplatizaţi-le, săraţi-le moderat şi puneţi în mijlocul fiecăreia o nucă din umplutură de galantină cu trufe.
Am fost la The Human Body - impresii de expoziţie
Cînd am ajuns în faţa Muzeului Antipa, era ora 3 după-amiază. Forfotă mare, grupuri de copii de toate vîrstele mişunau pe scări. În hol – şi mai mare agitaţie. Mutriţele în transă, cu ochii măriţi şi gurile căscate la vederea mamutului în mărime naturală, erau deja un spectacol.
De la războiul ales la cel fără sfîrşit
Cînd monarhia Bourbonilor a fost restaurată, în 1815, se vorbeşte că diplomatul francez Talleyrand ar fi spus despre Bourboni: „Nu au învăţat nimic şi nu au uitat nimic.“ La zece ani după începerea războiului din Irak, întrebarea este dacă cineva – americanii, irakienii, iranienii, alte state arabe – a învăţat ceva din această experienţă îngrozitoare.
Unde bate Ordonanţa anti-rebate
O ordonanţă guvernamentală care reglementează relaţia dintre televiziuni, agenţiile de publicitate şi aşa-numiţii advertiseri (companiile care cheltuiesc sute de milioane cu reclama în mass-media românească) a stîrnit polemici vii în cercurile informate din România.
Leo, submarinul
Apăruse pe neaşteptate în gaşca noastră de atunci, oarecum în derivă. Ştiţi cum se întîmplă de obicei – există o gaşcă deja formată, de care se lipesc, periodic, unii sau alţii. De obicei, sînt bineveniţi, pentru că aduc un suflu nou în gaşcă, aceasta avînd, şi ea, rutina ei.
Cine ne reînvaţă viitorul?
La mai bine de 20 de ani de democraţie, aleasă ţară europeană, cu statut de membru cu drepturi egale, parcurgînd un drum care ar fi putut duce mult mai departe, România nu are, încă, o stabilitate reală, suferind de o criză identitară profundă, o criză pe care se brodează lipsa de perspective, neimplicarea şi, de cele mai multe ori, renunţarea la viitor.
Cu ochii-n 3,14
● Un român încerca să explice pe chat-ul unui joc online că engleza lui e una de baltă. I-a ieşit pond English. Mai exact, engleză de heleşteu. Chiar poetic. (A. P.)
● Mai sînt şi oameni, chiar dintre cei pe care-i vedem la televizor, care-şi fac meseria pe bune. De pildă, Ecaterina Corduneanu, meteorolog la Realitatea TV, a povestit, pe post, cum a văzut o doamnă ieşind cu umbrela pe stradă şi i-a spus, direct: „Doamnă, lăsaţi umbrela acasă. Astăzi n-o să plouă. Vă garantez eu.“ (I. P.)
În apărarea lui Teodor Vârnav
Aş vrea să vă vorbesc despre o carte, pe care am propus-o la Humanitas spre editare, în Colecţia „Vintage“. Cartea n-a stîrnit admiraţia editorilor, şi nici măcar n-a întrunit votul necesar pentru o eventuală ediţie. Neinteresantă! Prea mică! Eu sînt de cu totul altă părere, şi vă las să judecaţi după cele cîteva poveşti ale mele.
Un elev cucereşte cel mai rîvnit vîrf din lume
Treaba s-a petrecut foarte repede. Tînărul e foarte talentat, şcoala e de elită, mama e avocat, iar tatăl e vicepreşedinte la Morgan Stanley, una dintre cele mai mari corporaţii financiare ale lumii – dacă nu cea mai mare. Prin urmare, condiţii ideale de ascensiune.
De ce mi-aş iubi ţara?
Manualele şcolare dezbat problema patriotismului, înfăşurată în lungi şi lăcrimoase discursuri despre iubirea de ţară şi de moşie. Patriotismul înfăţişat de şcoală este unul manifestat cu pieptul deschis în faţa gloanţelor inamice, cu rugăminţi fierbinţi ca Dumnezeu să-i apere pe români, cu dragostea faţă de „frumuseţile patriei“.
Cu iubire, prin lume
Reciteam, zilele trecute, romanul unei turcoaice născute în Franţa, crescute în Spania, care predă acum undeva la Universitatea din Arizona. O poveste sufită de iubire, dincolo de orice bănuieli mundane, între celebrul poet mistic Rumi/Mevlana şi un derviş rătăcitor, frumos şi înţelept.
Timp, postúri şi déjà-vu
Gestionarea realistă a timpului a fost una dintre problemele mele majore dintotdeauna. Fac parte din categoria fericită – dar şi profund nefericită – de persoane lipsite de simţul timpului: pur şi simplu, refuz să cred şi să văd că trece...