Mese în familie
Am trăit mereu – din romane, poveşti, filme şi seriale – cu mitul mesei în familie. O masă imensă, cu cel puţin şase scaune, la care e aşezată o mulţime veselă – dar, totuşi, respectuoasă – care-şi pasează felurile alert. Mănîncă din farfurii bune, cu tacîmuri eventual de argint, şi reprezentanţii acesteia au în faţă cel puţin trei tipuri de pahare, dintre care măcar unele cu picior. Înainte să se pornească îmbuibarea, pater familias se ridică şi rosteşte o scurtă rugăciune, mulţumind pentru bucatele alese...
Şi aş putea continua ad infinitum (ce m-o fi apucat cu latina...) pe acelaşi ton idilic. (Chiar îmi venea să spun că bucatele se lăfăiau pe o faţă de masă imaculată etc.) Dar doar în teorie, sau în utopie. În practică, rar am avut parte de asemenea mese.
La bunici, cînd eram mică, mîncam cu bunicul şi bunica la masă. Dar nu pe o faţă de masă albă, ci pe o muşama albastră. Nu eram şase oameni prezenţi, ci trei. Ca atare, nu prea era nevoie să ne pasăm nimic, ci bunica mea ni le dădea pe toate. Ţin minte că făcea în fiecare zi o mare mămăligă, într-un ceaun verde. Care se mînca cu orice, de la supă pînă la măr. În supă se mai punea caşcaval. Şi urmau cartofii prăjiţi – pe atunci, pai –, care se luau cu mîna şi cu multă sare.
La mine acasă, mîncam uneori pe o masă care se trăgea în destul de strîmta bucătărie. Apoi, cel mai des, cînd rămîneam cu tatăl meu, mîncarea se punea pe o tavă pe care şi-o lua fiecare în camera lui şi o plasa în faţa cărţii pe care o citea. În timp… şi, în alte vremi, cărţile au fost înlocuite cu seriale – da, ştiu, ce decădere! Tava a rămas...
La petreceri, nu exista masa de vis, ci o masă mică, pliantă, pe care se înghesuiau gustările. Doar de sărbători, uneori, puneam o masă de maximum patru oameni. Dar aveam faţă de masă şi farfurii cît de cît bune (deşi desperecheate...).
Anul ăsta, de Paşti, însă, am participat la o masă cu adevărat mare, în familie. Eram nouă persoane, dintre care patru membri „oficiali“ ai familiei. De fapt cinci, dacă se pune şi o naşă. Restul erau, oricum, ca din familie.
Faţa de masă era nu albă, dar în culori „calde, de sezon“: galben şi nuanţe roşiatice. În jurul ei erau aşezate în majoritate femei, de vîrste medii şi coapte. Farfuriile, de astă dată, făceau parte dintr-un serviciu, şi tacîmurile aşijderea: nu erau din argint, dar se puteau lăuda cu vechimea şi patina lor.
La început, nu s-a rostit nici o rugăciune. Dar s-au ciocnit ouă, şi, vrînd-nevrînd, s-a repetat şi „Christos a-nviat!“ După care, s-au adus felurile – vreo patru. Mi-a plăcut că am avut ocazia, aproape pentru prima dată, să le pasez de la unul la altul, ca-n filmele americane menţionate-n primul paragraf. Cineva spunea: „Dă-mi sarea, te rog.“ Îi dădeam sarea. Apoi, altcineva voia salata de boeuf şi altcineva, din partea cealaltă, drobul. Şi începusem să încerc, aşa, o dexteritate de posibil chelner – cu o mînă plasam ceva în dreapta, cu cealaltă recuperam altceva din stînga. Mă simţeam, într-un mod absurd, utilă. Jocul pasării devenise atît de palpitant, încît, la un moment dat, nici nu-mi mai ardea de mîncatul propriu-zis: trebuia să nu-mi ratez pasele.
Mai era şi conversaţia: se închega – nu neapărat sărbătorească sau profundă. Nici măcar binevoitoare. Mai curînd maliţioasă, dar, ce-i drept, vioaie: doamnele participante la festin îşi dădeau sincer cu părerea – prea sincer, în anumite situaţii. Nu prea era loc de conciliere, ci doar de adevăruri absolute, rostite tăios, între ciorbă şi friptura de miel. Sau chiar cu ele în gură.
Problemele dezbătute erau cele esenţiale ale omenirii. Atunci (şi era şi firesc, doar era prima zi de Paşti) trebuiau nu doar enunţate, ci şi tranşate. Victimele (căci au fost – nu vă îngrijoraţi, nu de-adevăratelea...) se puteau reculege apoi afară, la umbră. Unde cugetau în linişte la greşelile lor...
Pînă la cafea s-a trecut la amintiri, lucrurile intrînd pe un făgaş mai domol. Şi prima zi de Paşti a putut trece nestingherită, în familie, într-o imagine cel puţin cu contururi comparabile cu ale celei din primul paragraf, cel idilic.
