Li, agricultorul
„Ştiţi cumva unde-l găsim pe chinezul ăla de are nişte sere?“ La birtul satului, trei bărbaţi supăraţi pe viaţa abia dacă îşi sucesc capetele spre noi. „P-ăla îl găsiţi pă cîmp, acolo stă!“ Unul se îndură să ne dea lămuriri. Facem dreapta, apoi stînga la biserică şi tot mergem prin praf, printre cîini ce se reped la roţile maşinii şi printre puradei apatici. E toiul verii şi satul pare încremenit. Nimeni nu munceşte nimic aici. Mai puţin chinezul, care munceşte pentru tot satul.
Ieşim pe cîmp, unde se află şi indicatorul strîmb cu Şindriliţa. Arată undeva spre cer. Se văd, în sfîrşit, şi „serele“ – de fapt, nişte solarii improvizate cu folii de nailon. Vedem şi chinezul, pe tarla. Ars de soare, într-un surtuc vechi de mătase, mînjit tot de pămînt. Lasă telefonul mobil pe o brazdă şi vine să ne întîmpine. Rîde cu toată faţa, e bun de pus pe-un afiş – îl vezi pe el, vezi China „profundă“. Doar că el e de cinşpe ani în România. De trei ani s-a pripăşit pe cîmp, la Şindriliţa. Nu înţelege de ce era lăsat în paragină un pămînt aşa de bun. Te uiţi în jur: în afară de parcela chinezului, cîmpul e plin de bălării şi de gunoaie. El munceşte aproape singur, doar cu nevastă-sa şi trei ajutoare – doi chinezi şi un vietnamez care se feresc de noi ca de dracu’, nu le place cu străini.
Intrăm în sere, la răsaduri. E cald, umezeală, multă linişte. Parcă auzi seva cum urcă din pămînt în tulpinile plantelor. Sevă românească, seminţe din China. Usturoi chinezesc – ăsta a prins cel mai bine –, varză chinezească, castraveţi şi ceva salată de-a noastră. Le vinde la Dragonul Roşu, unde-şi are aprozarul.
Apare şi „nevasta“ din coşmelia unde stau. E o româncă zdravănă, care se apucă să spele un wok şi, din cînd în cînd, ne mai „traduce“ ce spune Li. Din româna lui stîlcită în româna noastră. Chinezul vorbeşte binişor, dar, cînd te ascultă, ai senzaţia că nu pricepe mai nimic, însă tot îţi dă dreptate: „Da, mă, da!“ Ce iarnă grea au avut, au crezut că nu mai ies teferi din ea! Le-a acoperit zăpada aia mare coşmelia, de au rămas „sinistraţi“ (asta spune nevasta), fără mîncare, iar timp de două săptămîni, nimeni din sat n-a fost interesat de soarta lor. „Face drum pentru noi... nimica!“ zice şi chinezul. De obicei, chinezii care o rup pe româneşte compun cam tot ce au de spus cu verbul „a face“. „Doi-trei ani, face aici frumos!“ Li e cam ruşinat cu „ferma“ lui, că „acuma face multă mizerie“. În preajma coşmeliei e plin de coteţe, cutii cu înscrisuri chinezeşti de prin Dragon, legume putrezite, zoaie. Femeii nu prea pare să-i pese. Li ne trage la o parte şi scoate din buzunarul surtucului nişte poze, ca să ne arate cîmpul de la el, de acasă, din China.
Telefonul mobil sună în legea lui, pe brazdă. Li tresare, îşi aminteşte că trece ziua şi că el stă la poveşti în loc să muncească. Merge să le supravegheze pe cele două ţigănci care cultivă alune şi-s plătite „cu ziua“. „Aicea nu face bine! Dacă nu face bine, eu dau bătaie la tine!“ Ţigăncile rîd şi se prefac că muncesc. Noaptea, în schimb, se întorc ca să fure pe bune. Tot satul îl fură pe chinez. Sapa, cărucioarele, foliile de nailon de la solare, toate dispar, rînd pe rînd. Ca-n basme – ce construieşte chinezul ziua, se năruie în timpul nopţii.
Plecăm cu plasele încărcate de varză chinezească şi usturoi. Timp de cîteva zile, mirosul de cîmp, de la Şindriliţa, stăruie în apartamentul meu de pe Calea Moşilor. Îmi fac planuri cu chinezul. Însă a doua oară, cînd ne întoarcem cu camera de filmat, nu mai sîntem atît de bineveniţi. China „profundă“ a fost doar o iluzie, într-o zi de vară.
