Ce rechizite punem în ghiozdanul antiglonţ?

- trei poveşti scurte, despre chestii tehnologice -

În dimineaţa zilei de Paşti, un prieten stătea şi se gîndea la ce-ar fi putut face ca să scape de obiceiul urărilor în toate direcţiile. E un tip dintr-o bucată, destul de puţin conformist, un om preocupat de lucruri serioase. Se gîndea la toată nebunia asta cu mesajele-urări scrise pe telefon, la faptul că, uneori, eşti obligat măcar să răspunzi la unele dintre ele, chiar dacă tu nu te apuci să trimiţi urări către alţii. Omul stătea pe balcon şi reflecta la diferitele chipuri ale ipocriziei, la scălîmbăielile micilor convenienţe şi la starea de disconfort pe care ţi-o dă necesitatea de a face ceva împotriva convingerilor tale. În jurul blocului, totul era inundat de un verde crud, două vrăbii se giugiuleau la colţul balconului, iar aerul cartierului era plin de fluturări de aripi, chicoteli păsăreşti şi sunete de clopote de la bisericile din apropiere. Soare, cald, liniştea aia a sărbătorii, cînd ţi-e frică de fiecare secundă care trece. Ai vrea ca timpul să împietrească şi veşnicia să arate aşa. Ca o duminică dimineaţa, de Paşti, cu soare blînd şi frunze de un verde crud, mişcate din cînd în cînd de o adiere abia simţită. În liniştea aia pe care o prinzi atît de rar – în inima secundei de visare şi de rupere a legăturilor simţurilor cu lumea asta –, deodată, ca un par în moalele capului, se aude semnalul sonor al unui mesaj scris, care tocmai a sosit pe telefonul mobil. E o urare de Paşti.

Prietenul meu s-a scuturat tot şi a scăpat printre dinţi nişte cuvinte pe care nu le-a auzit nimeni. În cele din urmă, lovit de o dezamăgire faţă de propriul sine – care, odinioară, dădea cu tifla oricăror conformisme –, s-a apucat, la rîndu-i, să scrie un SMS de Paşti. Asta e. Ce să faci?! Maturitatea înseamnă compromis, rezolvarea obligaţiilor, gîtuirea libertăţii interioare. Omul face o listă de destinatari – rude, şefi, cîţiva prieteni apropiaţi. Are oroare de tembelismul mesajelor cu „fie ca..., lumina..., alături de cei dragi..., liniştea sărbătorii...“ etc. Se gîndeşte la ceva cît mai simplu, şi scrie următorul text: „Cristos a înviat!“ Pe care-l şi trimite. Aprinzîndu-şi o ţigară, răsuflă uşurat şi încearcă să revină la liniştea dimineţii. Deodată, explozie! Încă un par în moalele capului! Semnalul sonor al sosirii unui nou SMS. E un amic. „Salut! Adevărat a-nviat! Dar cine e Cristi? :-) Vezi că nu ţi-ai dezactivat programul de autocorectare în limba română cînd ai scris SMS-u’. Cre’ că tu ai vrut să scrii Cristos şi programu’ ţi-a pus, de capu’ lui, Cristi. Deci Cristi a înviat. Tare faza, frătzie!“

Prietenul meu îmi povestea toate astea, la o cafea, într-un bar liniştit, la puţină vreme după „învierea lui Cristi“. Era amuzat şi trist în acelaşi timp. Ca o ironie, tehnologia îi jucase o festă, lui, celui pe care toţi prietenii îl ştiau drept modelul nedeturnabil al nonconformismului. Îmi povestea că unii – foarte puţini – s-au prins de faptul că programul de autocorectare schimbase numele, dar alţii, cei mai mulţi, au crezut că nonconformistul nu se dezminte şi trimite un text mai uşchit, aşa cum îi e felul. Cîţiva probabil că zîmbiseră, dar alţii i-au răspuns de la obraz că sînt pe lumea asta şi chestii cu care nu se glumeşte. Adică nu dai, de Paşti, mesaje de-astea nesărate, cu glumiţe de trei lei, în care zici că a înviat Cristi, doar ca să fii tu şmecher. Să-ţi confirmi statutul tău de nonconformist şi de – vezi Doamne – agnostic. Poate că ar fi cazul să ne maturizăm la un moment dat şi să lăsăm glumele astea studenţeşti la locul lor, pentru lumea de altă vîrstă, pe care noi n-o mai avem de multă vreme. Prietenul meu aluneca pe panta poveştii şi se tura: „Băi, ce chestie tîmpită! Vezi cum se leagă lucrurile? Adică eu sufăr că m-am muiat, că am pierdut libertatea aia a mea de odinioară, că trebuie să fac aşa cum fac toţi, să dau tîmpenia aia de SMS. Că, dacă nu-l dai, zic toţi că eşti nesimţit sau că faci pe nebunu’. Înainte, mă ştii, mai bine-mi rupeam o mînă decît să fac căcaturi de-astea conformiste. Acu’, băi, transpiram de nervi în dimineaţa aia şi mă gîndeam că sînt exact ca ăia de care făceam mişto. Un nene din sistem. Dau mesaju’ pînă la urmă, şi uite ce iese. Tîmpenia aia de program de autocorectare, vere, e ca un fel de intervenţie divină. Pe bune, nu rîde! Pe cinstea mea, băi! Rămîi rînjit la faze de-astea. Parcă e un mesaj de la divinitate, care-ţi zice să nu fii prost şi să nu te schimbi după lume. Ţii minte că mereu ziceam de Dumnezeu că nu există, dacă n-are umor? Pe urmă, seara, tot de Paşti, i-am povestit lu’ nevastă-mea toată faza cu mesaju’, cu răspunsurile ăstora, cu cine s-a prins, adică foarte puţini, şi cu cei mai mulţi, care m-au făcut tîmpit şi-au zis că nu se glumeşte cu de-astea. Fie-mea halea nişte prăjituri p-acolo şi m-aude. Îţi dai seama, nu s-a prins ea de filozofia chestiei, de frecangeala mea interioară cu pierderea de libertate şi cu pusu’ botului la obligaţiile maturităţii. Ea o fi auzit doar faza cu Cristi în loc de Cristos. Zice, cu aeru’ ăla doct, de zici că-i mă-sa în miniatură: «Tati, fii atent. Poţi să eviţi pe viitor erorile astea gen Cristi/Cristos. Ies acuma ochelarii de la Google. Tot procesu’ de funcţionare se bazează pe amprenta vocală. Ai o lentilă specială, mică, cumva deasupra ochiului. Pur şi simplu, dictezi textu’ şi ţi se scrie SMS-u’ pe lentilă, adică îl vezi superlejer. Plus că scoţi programu’ de autocorectare tot prin comandă vocală, imediat, că-ţi sare în ochi din prima, cînd nu-ţi trebuie. Înţelegi? E mult mai friendly şi mai intuitiv.»“

Prietenul meu îşi spunea povestea, maimuţărindu-se cu drag şi imitînd-o pe fie-sa. Deasupra mesei noastre era un televizor, dat pe CNN. Una dintre ştiri era despre ghiozdanul antiglonţ, pentru elevii americani. Se poate cumpăra şi cu o gecuţă antiglonţ, foarte la modă.