De ce (nu) e fotbalul fotbal

Publicat în Dilema Veche nr. 480 din 24 aprilie - 2 mai 2013
România plagiatoare şi rădăcinile ei jpeg

Nu m-a interesat niciodată fotbalul. Pe stadion, la meci, am fost o singură dată, pe la sfîrşitul anilor ’90, iar în liceu am jucat mai degrabă baschet. Mi s-a părut dintotdeauna un pseudosport, cu o încărcătură gregară şi ipocrită, un fel de simulare a unei confruntări reale, complexe, echitabile. Pînă într-o zi, cînd mi-am dat seama că tocmai de-asta – fiindcă e pseudosport – e fotbalul atractiv. Dar să vă spun ce nu-mi place la fotbal. În primul rînd, faptul că se poate discuta atît de mult – şi mai ales laudativ – despre un gol dat cu mîna, aşa cum a fost cel al lui Maradona – prin 1986, dacă nu mă-nşel – împotriva Angliei. Mi se pare şi mi s-a părut o încălcare dezgustătoare a regulilor. Chiar dacă s-a văzut numai în reluare, ea îl descalifica/priva de onoare pe autor. Dar, în loc de asta, o mare parte a presei – nu cea britanică, desigur – a vorbit la vremea respectivă despre „mîna lui Dumnezeu“.

Chiar aşa? Atunci cînd văd oameni rugîndu-se pentru sănătate în loc să se ducă la doctor, rugîndu-se doar, stau şi mă gîndesc dacă fac acelaşi lucru şi cînd li se arde un bec. Sigur, rugăciunea e bună, mai bună chiar decît sănătatea, dar Dumnezeu nu e doctor, electrician, taximetrist şi altele. Şi cu atît mai puţin, jucător de fotbal-cu-mîna. Asta nu puteam înţelege.

Cel mai cunoscut fotbalist de pe Pămînt făcuse, la vremea respectivă, într-un meci de vîrf, un lucru ruşinos, care, descoperit, ar fi determinat un cavaler medieval să se retragă definitiv din turniruri şi, eventual, să se apuce de penitenţă. E drept, în Evul Mediu nu existau televiziunea şi, mai ales, reluările. Dar, ca tacîmul să fie complet, discuţia care urmează unor astfel de mizerii – din punctul de vedere al regulamentului şi al adversităţii sportive, reale, oneste – merge adesea în direcţia justificării, a legitimării gestului, cel puţin pentru partizanii echipei. La fotbal, nu poţi pur şi simplu să nu te uiţi deloc şi nici nu poţi să nu vorbeşti deloc despre el, ca dovadă textul de faţă. Aşa că am prins şi eu cu coada ochiului, la TV, tot felul de cotonogeli, de crampoane pe tibie, de extremităţi smulse şi altele – de regulă, atunci cînd arbitrul era cu spatele şi nu putea pedepsi. Mîna lui Dumnezeu a lui Maradona nu e singura care intervine în felul ăsta.

Dar, în fine, dincolo de astfel de controverse, pe mine mă miră tocmai faptul că discuţiile, umorile, justificările, aura eroică se creează fix în jurul lor, al controverselor. În România – şi sînt convins că nu numai – meciurile de fotbal nu durează 90 de minute, ci vreo trei zile. Cei 22 de fotbalişti de pe teren sînt doar nişte marionete, un pretext, actul introductiv al balamucului de după, în care cel puţin 50% din populaţia ţării, aia de sex masculin, trebuie să aibă o părere şi, mai ales, s-o exprime fie în tribună, fie la TV, fie a doua zi, în editoriale de hîrtie.

Acum, că am ajuns în acest punct, cei mai mulţi dintre dumneavoastră, care înţelegeţi la ce e bun fotbalul, priviţi acest text şi pe autorul lui cu scîrbă. Mi-aduc aminte de ultima dată cînd am scris despre fotbal – mai precis, despre metaforele-clişeu, inepte, cu panzere, ieniceri şi cocoşi galici, care umplu gura comentatorilor de sport cu probleme de IQ. Vă daţi seama ce-a urmat în subsolul articolului: principala acuzaţie, pe lîngă cea de nesimţit, a fost de nepriceput, personaj care nu „ştie“ fotbal şi se bagă în ciorba iniţiaţilor. Trag nădejde, însă, că există o minoritate de cititori – infirmi, ca mine – care continuă să se întrebe unde-i poanta, de ce se agită atîta lume din cauza unor lucruri care pentru mine sînt clare: jucătorii care fac mizerii ar trebui scoşi definitiv pe tuşă, arbitrii cumpăraţi ar trebui excluşi din breaslă, preşedinţii de club şi antrenorii demenţi ar fi cazul să dispară din viaţa publică.

Răspunsul l-am găsit într-un text al lui Roland Barthes despre catch. Este chiar cel care deschide Mythologies, bine-cunoscuta culegere de eseuri din anii ’50. Acolo, Barthes spune, în linii mari, că la catch – un fel de Mortal, Total sau Local Kombat –, trucarea înfruntării, caracterul ei teatral nu deranjează spectatorul, ci dimpotrivă, constituie esenţa acestui gen de pseudosport. „Ceea ce publicul vrea e imaginea pasiunii, nu pasiunea însăşi. Adevărul nu e o problemă în mai mare măsură în catch decît în teatru“ – scrie filozoful francez. Dar ce fel de adevăr? „Ceea ce catch-ul e mai ales destinat să imite e un concept eminamente moral: dreptatea. Ideea de răsplată este esenţială în catch.“

Barthes vorbea despre lupte fizice între doi adversari, cu însuşiri fizice contrastante, ca în Commedia dell’arte. Cum se aplică asta la fotbalul zilelor noastre? Echipele sînt mai degrabă personaje colective. Dar înfruntarea propriu-zisă a competenţelor sportive e doar preludiul sau pretextul meciurilor de după, de la televizor. Atunci cînd moderatorii şi invitaţii lor încep să întoarcă meciurile pe toate feţele, principala preocupare a tuturor pare identificarea unui Bine sau a unui Rău transcendent. Despre un cartonaş galben controversat sau un penalty acordat prea repede (sau dimpotrivă) se discută cu o energie care pe mine, unul, mă lasă perplex. Dar, sigur, dacă vezi totul ca pe o piesă de teatru, lucrurile se limpezesc, de la Barthes citire: „Publicului nu-i pasă absolut deloc dacă lupta e trucată sau nu, şi are dreptate; se încredinţează primei virtuţi a spectacolului, care e abolirea oricărui mobil şi a oricăror consecinţe: e interesat nu de ceea ce crede, ci de ceea ce vede.“

Chiar dacă, aşa cum sugeram, coregrafia se mută din teren în tribune şi din tribune în studiouri, în fotbal, cel puţin, Binele şi Răul sînt uşor de identificat. Politica, businessul, literatura, performanţa ştiinţifică din România sînt zone acaparate de neconvingător, de relativitate, de incompetenţă. Publicul are nevoie de o reducţie a realităţii, chiar dacă aceasta se numeşte ficţiune, de un domeniu în care duşmanul e clar identificat. Iar fotbalul nostru – aşa, falit cum e din punctul de vedere al performanţei propriu-zise – are, în mod firesc, mai multă audienţă decît talk-show-urile politice. Personajele de pe teren sînt, poate, greu de deosebit. Dar ce campionat se poate lăuda cu un ortodox atît de fistichiu ca Becali, un antrenor atît de filozof precum e Cornel Dinu sau un briliant atît de fals ca Mutu?

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Tatăl care și-a violat fiul cu retard mental: „Trebuie să aibă și el viaţă sexuală. Nu poate rămâne virgin”
Motivarea hotărârii prin care bărbatul din Zlatna a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru două infracţiuni de viol, victima fiind fiul său cu retard mental, arată o situație cutremurătoare
image
image
Când au elevii vacanță în februarie, în funcție de județ. Harta cu toate informațiile
La decizia inspectoratelor şcolare judeţene şi al municipiului Bucureşti, următoarea vacanţă a elevilor, de o săptămână, va fi programată undeva în perioada 6 - 26 februarie, dar nu pentru toată lumea la fel.

HIstoria.ro

image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Din culisele Operațiunii Marte
În istoria războiului sovieto-german, nume ca „Moscova”, „Stalingrad”, „Kursk”, „Belarus” sau „Berlin” evocă mari victorii sovietice.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.