Pornografia gastronomică
Ca orice lucru supraexpus – ca în orice obsesie a „dezbrăcării“ cu orice chip, a privirii doritoare să vadă mult dincolo de orice limită a vizibilului – showurile cu găteală devin o formă de pornografie gastronomică. Sintagma nu vine doar de la Julian Barnes. Într-o formă sau alta – cu sau fără referiri la natura obscenă a volumului expunerii sau la insaţietatea voyeurismului celor care privesc această expunere – au spus-o mai mulţi, folosind perdele retorice cu grade diferite de transparenţă. Însă, dincolo de jocul pervers între sexy şi porno, mecanismul aţîţării simţurilor nu e pus în mişcare doar de energia pieţei, de consum. Există şi un puternic suflu motivaţional din direcţia pornirii noastre ascunse de a găsi cele mai sofisticate drumuri spre plăcere.
Lucrurile merg mult dincolo de drumul normal al descoperirii, de adecvarea felului în care trăim, la felul în care înţelegem lumea. Spectacolul gastronomic nu mai e doar o reprezentaţie, un moment de expunere a artei de a produce şi combina lucrurile care se aşază deasupra necesităţii de a ne hrăni. El a devenit un soi de reality show cu dimensiuni universale. Un spectacol care se autocontemplă şi se automotivează în căutarea de soluţii de a se privi pe sine. Spre deosebire de lumea gadjeturilor de comunicare sau de spaţiul vast al electrocasnicelor, spectacolul gastronomiei merge mult dincolo de relaţiile dintre funcţional şi design. Aici lucrurile nu se discută doar în termeni din categoria cutting edge, state of the art, sau orice altă sintagmă care defineşte performanţa, inovaţia, ultimul strigăt în materie de tehnologie şi progres al tehnicii. Aici mai e ceva care depăşeşte cu mult erotica designului sau banalitatea sexualizării din prezentarea de produs.
Frivolităţile spectacolului gastronomic au intrat demult în muzeul acestei arte. Iar procesul de trecere la profesionismul oferirii de plăcere e, la rîndu-i, o amintire, de cînd televiziunea s-a instalat în fruntea plutonului de mijloace prin care ne uităm la noi înşine. Folosirea termenului „perversiune“, în raport cu ideea de gastronomie şi spectacol al gătitului, nu e deloc un lucru nou. Iar valoarea de utilizare a termenului plonjează direct în abisul semnificaţiei sale. La fel se întîmplă şi cu ideea de orgie. Pentru că pornografia gastronomică e o industrie a plăcerii, cu tot siajul de fenomene şi instituţii conexe unui spaţiu atît de vast şi de complicat. Ea are toate ingredientele inerente unui spaţiu atît de complex, de la tradiţionalism la decadenţă, de la producţia de masă şi serie mare, la oferta limitată şi unicat. În plus, beneficiază şi de o doză de mistică venită de la începuturile începuturilor, ceea ce face ca problematizarea ei să aibă o aură a primordialităţii.
Una dintre situaţiile cele mai spectaculoase ale perspectivei pornografice asupra gastronomiei este cea în care se mănîncă între oglinzi. Lămuresc îndată figura de stil. Imaginaţi-vă următoarea situaţie banală, obişnuită, în care ne-am aflat toţi. O vizită la nişte prieteni, într-o zi de sfîrşit de săptămînă, spre seară. Oaspeţii se adună încetul cu încetul. Se depăşeşte convenienţa primelor momente şi se dezleagă discursurile. Casa se umple de aromele care vin dinspre bucătărie. Plăcerea vederii surselor mirosului se amînă savant. Undeva, în spaţiul de adunare, se găseşte şi un televizor. Cu toţii, prinşi în discuţii, au uitat de el. Merge în legea lui, rămînînd fixat pe un canal de gastronomie, unde reţetele curg cît e ziua de lungă. Aţîţaţi de aromele năucitoare care vin dinspre bucătărie, oaspeţii încep să vorbească despre ce au mîncat în minunata vacanţă care tocmai s-a încheiat. Se discută reţete, se nasc controverse, se verifică pe net, dar se şi recunosc valorile supreme ale inspiraţiei şi improvizaţiei. Discuţia ajunge la puritatea ingredientelor şi la sursele de obţinere a lor. Se pune masa. Toată lumea se aşază şi comentează ceea ce se vede pe masă. Întrebările şi răspunsurile se amestecă pentru că deja se vorbeşte tare în toate direcţiile. „Ce-ai pus? Sarea asta de Himalaya e foarte sănătoasă. Tu cum faci sosul Caesar? Am o sursă de şofran adevărat, de nu-ţi vine să crezi. Ai bătut întîi albuşurile, nu?! De unde ai luat muguri de pin? Doar amatorii mai folosesc smîntînă la Carbonara. Tu pui sare pe antricot înainte? Cînd ne-am căsătorit, al meu era total antitalent la bucătărie, iar acum nu-l mai dezlipesc de lîngă aragaz. Zatarul e libanez, nu? Măi, Feta aia de la ei are cu totul alt gust, mai ales cînd eşti acolo. Cît a stat aluatul acoperit? Hai, spune-ne cum ai făcut minunea asta.“
În timp ce se mănîncă, se vorbeşte despre mîncare, despre felul în care s-a făcut ce e pe masă, despre asemănări cu ce s-a mîncat în alte locuri, se compară reţete, se nasc contradicţii. Toate pornirile se sublimează în discuţii despre mîncare şi glumiţe gastronomice. Televizorul merge în continuare. Jamie i-a predat ştafeta Nigellei care, la rîndul ei, i-a lăsat locul lui Heston. Se mănîncă, se discută despre reţete şi se uită la televizor, la emisiuni despre gătit. Heston şi-a terminat programul. Urmează un show unde cîţiva bucătari profesionişti, care au confirmat în numeroase rînduri, alcătuiesc un juriu. În faţa juriului, mai mulţi candidaţi la poziţia de competent în ale gătitului. Juriul umileşte candidaţii în ultimul hal. Cu unii mai că nu spală pe jos. Juriul e dur şi dominant. Îl umileşte pe candidat, dar el, candidatul, trebuie să ceară, mînat de o dorinţă autentică, să fie umilit mai departe, şi mai rău. Mult mai rău. Trebuie să ceară, disperat, să fie umilit, anulat.
La masă a sosit desertul. „Ştiu că nu-i frumos, dar mă laşi să iau un pic de cremă cu degetul? Măi, nu mă pot abţine…“ Se rîde în hohote. „Mmmmm… Ia spune, ce-ai pus în crema asta? E cu ciocolată mexicană, nu?“ La televizor, un candidat îşi cere scuze pentru că a avut insolenţa de a crede că ştie să facă o cremă de hribi. Va fi umilit. Dar asta şi vrea. Îl doare, dar îi place.
