Începutul lăsatului
Ştiţi, oare, cît de sfîşietoare sînt despărţirile, după zeci de ani de trăit împreună? Cît doare cînd ştii, de pildă, că ritualurile comune, rutina zilnică – nebăgată în seamă atunci, raţiunea de a fi acum – sînt pe cale să devină doar nişte amintiri dureroase? Că ochii lui albaştri vor privi pe altcineva fix, aşa cum te priveau şi pe tine? Că gura ei frumoasă va zîmbi altcuiva, exact aşa cum îţi zîmbea şi ţie?
Aşa se întîmplă cînd începi să te laşi de fumat. Spun „începi“, pentru că unii n-au curajul despărţirilor dintr-o bucată. Plăcerea suferinţei, întinsă călduţ, ca o gumă de mestecat încă aromată, amînă momentele definitive. În strîngerea asta de mînă, de adio, se mai ţin cu vîrfurile degetelor de degetele celuilalt. Încă o secundă de atingere, încă un fum. E jale.
În primul rînd, fumătorii au o relaţie absolut specială cu ţigara de dimineaţă. Ea este jumătatea cafelei fierbinţi şi aromate. Cu ea te aşezi şi pufăi somnoros primele clipe de trezie. E bună. Puternică şi învăluitoare pînă la leşin, ca după o pauză sănătoasă de cîteva ore. Apoi, aceeaşi ţigară împarte temeinic momentele zilei. Faci un duş, fumezi una. Speli vasele, te aşezi şi mai fumezi una. Te pregăteşti de plecare, mai fumezi una, să-ţi faci curaj să ieşi pe stradă. Ajungi la muncă, fumezi una de integrare. Mănînci ceva, e obligatoriu să fumezi una după. Eşti la plajă, intri în mare, ieşi din mare şi aprinzi una repede, cu degetele umede. N-ai cum altfel. Altminteri, toate clipele zilei ar curge încleiate, una în alta, fără clivaje, fără hiatusurile necesare cîntăririi lor în linişte. Păi, gîndiţi-vă cum rămîne un fumător rutinat fără momentele astea. E suspendat. E fără reper. Nu mai e el. Mîinile îi rămîn neocupate şi stinghere. Gura, la fel. Trebuie să redescopere un alt sens de curgere a timpului şi o altă logică a gesturilor. E jale.
Apoi, ţigara asta alină dezordinea sufletească după momente de furie intensă sau de iubire intensă. Căci ce te faci după-aia? Stai şi te calmezi ca prostul, învîrtind din degete? Începi o conversaţie? Cu fumatul e simplu. Aprinzi ţigara şi te-ai învăluit într-o platoşă din care nu mai e nevoie să ceri sau să dai explicaţii. E comod. Ce faci dacă pici ca prostul în mijlocul unei petreceri unde nu cunoşti pe nimeni? E foarte simplu. Aprinzi o ţigară şi îţi butonezi telefonul. Ce faci cînd aştepţi pe cineva în stradă? Ce faci cînd nu mai vine autobuzul? Regula fumătorilor e universală: aprinzi ţigara şi vine tramvaiul. Sau persoana. Pe verificate.
Gîndiţi-vă că bietul om care începe să se lase trebuie să renunţe, încetul cu încetul, la toate obişnuinţele. Se simte ca şi cum ar rămîne brusc gol în public. Simte că-şi va pierde cumva prietenii fumători. Dacă trecerea în tabăra nefumătorilor îl va schimba definitiv? Dacă devine unul dintre predicatorii ăia neînduplecaţi, unul dintre neplăcuţii care nu pierde nici o ocazie ca să spună lumii ce rău e să fumezi şi cît de urît îţi miros hainele a ţigară? E jale.
Cel care adoptă metoda lăsării pas cu pas e acelaşi care-şi va număra, cu tandreţe îngrijorată, ţigările rămase în pachet. Decizia despărţirii vine cu prima rezoluţie: de azi, fumez mai puţin. Un pachet la două zile. Spre jumătatea celei de-a doua zile, pare că au mai rămas doar două ţigări în pachet. În acel moment, se instalează panica. Le-ar fuma pe amîndouă odată. Le-ar raţionaliza. Fumate pe sfert sau pe jumătate, şi apoi stopate pentru mai tîrziu. Mintea caută febril o cale de supravieţuire. Omul nu se mai poate gîndi la altceva. Golul din pachet îl panichează. Ar trebui să nu se mai gîndească, dar nu poate. E jale.
Acelaşi om care se lasă treptat de fumat nu e interesat să citească nici un fel de carte motivaţională. Nimic. Îl enervează ideea, îl enervează cărţile astea, e, în general, extrem de tensionat. Visează noaptea că fumează. Că trage fumul aromat adînc în piept. Că-l expiră luuung şi că-l năpădesc o linişte şi o fericire imensă. „Pfuuuuu.“ Mai am doar două ţigări în pachet.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
