Iluzia mişcării transparency

O binecunoscută gravură franceză din 1848 – anul în care cetăţenii francezi au primit dreptul universal la vot – simbolizează dilemele naşterii democraţiei europene. Gravura în cauză reprezintă un muncitor cu o puşcă într-o mînă şi cu un vot în cealaltă. Mesajul este clar: votăm contra duşmanilor ţării, îi împuşcăm pe duşmanii de clasă.

Menirea alegerilor a fost integrarea socială şi reconstrucţia naţională. Muncitorii erau astfel incluşi, prin dreptul de decizie, în participarea la putere. Omul cu puşca şi cu votul simbolizează venirea unei epoci democratice în Franţa, pentru că redă, deopotrivă, atît imaginea francezului, cît şi a muncitorului, reprezentant al naţiunii şi al poziţiei sociale, model preluat de lupta de clasă. E de la sine înţeles că cel care va sta lîngă el pe baricade va fi asemenea lui, tot un muncitor francez, care îl va identifica, fără umbră de îndoială, pe „duşman“.

Puşca nu este, însă, doar un simbol al apărării drepturilor constituţionale, ci şi dovada că noul tip de cetăţean cu drepturi este pregătit să-şi apere şi ţara, dar şi interesele de clasă, ştiind că puterea votului său este garantată şi de focul de armă pe care îl poate trage. Votul devine, aşadar, o armă adiţională, căci alegerile au fost, pînă la urmă, o formă civilizată de război civil. N-au fost simple mecanisme de a schimba guverne, ci instrumente de a remodela lumea.

În zilele noastre, omniprezentele smartphone-uri poate că nu sînt arme de foc, dar au propria resursă de a „imortaliza“. Pot să documenteze abuzuri de putere şi să le facă publice. Pot conecta oameni de pretutindeni, dîndu-le, astfel, puterea. Pot răspîndi adevărul. Căci am fi naivi să credem că, doar printr-o pură coincidenţă, recentul val de proteste care a prins toată lumea s-a suprapus exact peste momentul răspîndirii globale a smartphone-urilor.

Fotografii nevinovate – postate pe reţelele de socializare – au provocat multe dintre scandalurile politice de azi. În China, Brother Wristwatch şi Uncle House sînt printre ultimele victime ale cetăţenilor cu smartphone. Amîndoi – oficiali mărunţi – au fost demascaţi anul acesta, prin Internet mobbing (atacuri virtuale), ca fiind suspecţi de corupţie. Brother Watch a fost imortalizat în cîteva fotografii, purtînd ceasuri foarte scumpe, dintre care unele costă chiar mai mult decît salariul său pe un an.

În acelaşi mod au fost făcute publice ilegalele afaceri imobiliare ale lui Uncle House, managerul unui birou teritorial într-un oraş din sudul provinciei Guangzhou. În ambele cazuri, cetăţenii „înarmaţi“ cu smartphone-uri au fost cei care i-au demascat.

În Rusia, legitimitatea Bisericii Ortodoxe a fost compromisă cînd un blogger a postat o fotografie pe Facebook în care patriarhul purta un ceas scump, fiind şi mai zdruncinată după ce echipa de relaţii publice a Bisericii a încercat să falsifice fotografia cu pricina.

În Siria, cetăţenii au documentat, prin fotografii distribuite cu ajutorul smartophone-urilor, crimele monstruoase ale regimului. Şi în SUA, un smartphone a înregistrat acel comentariu scandalos al lui Mitt Romney (în care susţinea că 47% dintre americani sînt asistaţi social şi au mentalitate de victimă), comentariu care a indignat jumătate dintre americani (şi, sperăm, şi acel procent de 47%).

O altă funcţie a smartphone-ului este şi cea de detector de minciuni. Un votant poate verifica în timp real diferitele declaraţii şi afirmaţii ale politicienilor, de la problemele politice vitale, la istorioare personale.

Cînd republicanul Paul Ryan, candidat la vicepreşedinţie, nu şi-a amintit prea bine timpul scos la un maraton – afirmînd că l-a terminat în trei ore, cînd, în realitate, fuseseră mai mult de patru –, „greşeala“ a ridicat imediat îndoieli asupra credibilităţii candidaturii sale.

Bineîneţeles, nu se pune problema că politicienii nu ne mai pot prosti de acum încolo, dar, cînd o fac, există riscul de a pica ei înşişi de proşti.

De asemenea, smartphone-urile permit cetăţenilor să-şi facă cunoscute opiniile. Aceştia pot suna, pot trimite e-mail-uri, îşi pot pot posta părerile pe Twitter, contribuind astfel la o discuţie politică la scară mare şi în timp real. De exemplu, fiecare dintre cele trei dezbateri electorale ale celor doi candidaţi la preşedinţia SUA a generat, doar pe durata dezbaterii, mai mult de şapte milioane de mesaje postate pe Twitter.

Poate că nu trăim chiar într-o epocă a iluminismului, dar epoca Twitter este, cu siguranţă, mult mai distractivă.

Cel mai important aspect din toate acestea este, probabil, faptul că aceşti cetăţeni îşi pot folosi smartphone-ul spre a mobiliza mase de oameni să iasă în stradă pentru apărarea unor interese. Primăvara Arabă a fost acest gen de manifestare a puterii oamenilor înarmaţi cu smartphone-uri, forţă care i-a detronat pe tirani şi a scris istoria. Smartphone-urile nu pot mutila sau ucide, dar pot pune beţe în roate guvernelor care ar încerca s-o facă.

În acelaşi timp însă, Primăvara Arabă a trasat şi o limită a puterii smartphone-urilor. De pildă, cel care foloseşte un smartphone nu va şti niciodată cine va răspunde chemării sale la acţiuni politice. Poate că are prietenii săi pe Facebook, dar îi lipsesc o comunitate politică autentică şi lideri politici. Poţi folosi Twitter-ul pentru a transmite în direct o revoluţie, dar nu şi o tranziţie. Căci s-a dovedit, pînă la urmă, bineînţeles, că partidele politice islamiste, care s-au bazat pe structuri de partid tradiţionale şi ideologii clare, au fost cele care au cîştigat alegerile din Orientul Mijlociu.

În prezent, simbolul condiţiei noastre democrate este o persoană care ţine un smartphone într-o mînă şi un vot în alb în cealaltă. Dar această persoană nu mai aparţine vreunei clase sociale sau unui grup etnic, iar votul nu mai este o armă la îndemîna sa. Nu mai gîndim în termeni de „baricade“, iar noţiunile de „camarad“ sau „duşman“ ne-au devenit foarte vagi. Atît votul, cît şi smartphone-ul nu mai sînt opţiuni, ci instrumente de control – singura frică a votantului cu smartphone fiind aceea că acela sau aceea pentru care votează nu se vor îngriji decît de problemele lor personale şi egoiste. Cetăţeanul cu smartphone nu se confruntă cu alegerile ideologice dificile pe care le-au avut de făcut predecesorii lor. În timp ce, în ultimele decenii, posibilitatea opţiunilor a crescut în mod radical, în politică lucrurile stau exact invers.

Pentru cetăţeanul de ieri, implicat politic, a-ţi schimba partidul sau tabăra politică ar fi fost la fel de neconceput ca schimbarea religiei. În prezent, să treci de la stînga la dreapta şi viceversa este la fel de normal şi de simplu ca traversarea graniţei dintre Franţa şi Germania: o autostradă de mare viteză, fără controlul paşaportului.

Reprezintă, aşadar, cetăţeanul cu smartphone o putere pe care am dobîndit-o, sau una pe care am pierdut-o? Ar trebui să fim nostalgici după declinul ideologiilor politice, sau să ne simţim eliberaţi de povara lor? Şi putem să ne încredem în smartphone ca într-un instrument eficient, care ne păzeşte drepturile?

Transparenţa este noua religie

Sînt sceptic la ideea că cetăţeanul cu smartophone este cel care ne va restaura încrederea în democraţie şi în instituţiile democratice. Smartphone-ul ne facilitează controlul asupra politicienilor, dar încrederea se referă la siguranţa pe care o avem în activităţile instituţiilor, activităţi pe care nu le putem monitoriza sau controla direct. Nu avem încredere în familie sau în prieteni pentru că îi putem controla tot timpul.

Lenin spunea că „încrederea este bună, dar controlul este mai bun“, dar tiranul bolşevic nu este recunoscut a fi un model de democraţie. Şi, în timp ce criza actuală a lipsei de încredere este probabil mai puţin dramatică decît o arată sondajele (o criză sugerată şi de dezbaterile publice), sociologul Niklas Luhmann a afirmat că încrederea este „baza vieţii sociale“, fără de care, dimineţile, nici nu ne-am mai putea da jos din pat.

Din păcate, cele mai multe iniţiative, care pretind că reconstruiesc încrederea civică, în realitate nu fac nimic altceva decît să trezească o neîncredere în democraţie. Iar acest trend se poate observa în mod evident în obsesia în masă asupra nevoii de transparenţă.

Transparenţa este noua religie politică împărtăşită de o majoritate de activişti civici şi de un număr din ce în ce mai mare de guverne democratice.

Curentul transparency întruchipează acea speranţă într-o combinaţie de noi tehnologii, acces public la informaţii şi activism civic care i-ar putea ajuta pe oameni, într-un mod mai eficient să-şi controleze reprezentanţii. Ceea ce face mişcarea transparency atît de atractivă pentru diferite grupuri civice este premisa că, dacă oamenii „cunosc“, vor acţiona pentru apărarea intereselor proprii. Trebuie să recunoaştem, pe bună dreptate, că mişcarea transparency a dat rezultate impresionante în multe domenii. Legislaţii guvernamentale, care au cerut companiilor să divulge riscul asociat cu produsele lor, au dat putere consumatorului şi au făcut ca viaţa să fie mai sigură (iar aici ar trebui să-i mulţumim mult blamatului Ralph Nader). Clauzele de confidenţialitate au schimbat şi relaţiile dintre doctori şi pacienţi, profesori şi studenţi. Acum, pacienţii au mai multe drepturi şi puterea legală de a cere socoteală doctorilor, iar părinţii pot alege, în mod mai eficient, şcoala la care vor merge copiii lor.

Am putea presupune, într-o ordine logică a evenimentelor, că, dezbărată de privilegiile secretului, politica guvernelor se va schimba în mod ireversibil. Că acestea vor deveni mai oneste. Căci în momentul în care un guvern are prea multe secrete, democraţia devine fragilă, chiar în cazurile în care acerbele competiţii electorale dau, ex-ante, rezultate nesigure.

Doar cetăţenii informaţi pot cere socoteală guvernelor. Pe scurt, nu e nici o surpriză faptul că activiştii pentru democraţie au investit atît de multă speranţă că transparenţa în sine poate reda încrederea în instituţiile democratice.

După cum afirma juristul şi activistul Lawrence Lessig în eseul său, „Against Transparency“ („Contra transparenţei“): „Cum ar putea cineva să fie contra transparenţei? Valorile şi beneficiile acestui curent sînt mai mult decît evidente.“ Dar, în timp ce valorile transparenţei sînt evidente, dezavantajele şi riscurile n-ar trebui ignorate – argumentează, în continuare, Lessing.

Conceptul transparenţei – acela că va reda încrederea publică în democraţie – se bazează pe cîteva ipoteze care pornesc de la ideea că, „dacă am fi ştiut“, totul ar fi fost altfel. Dar lucrurile nu sînt atît de simple. Sfîrşitul secretelor guvernamentale nu înseamnă naşterea acelui tip de cetăţean informat, iar controlul acerb nu înseamnă „mai multă încredere în instituţiile publice“. De exemplu, cînd americanii au aflat că SUA a pornit războiul contra Irakului, fără a avea, de fapt, dovezile clamate ale existenţei armelor de distrugere în masă, l-au reales pe preşedintele care a luat această decizie.

Italienii l-au menţinut la putere pe Silvio Berlusconi, mai mult de un deceniu, deşi erau la curent cu toate ilegalităţile pe care acesta le-a comis, ilegalităţi dovedite de activiştii anti-Berlusconi, în speranţa că votanţii se vor sătura de acest individ. Dar în politică, „a şti totul“ încă are multe alte sensuri.

Faptul că guvernele sînt forţate să dezvăluie informaţii nu înseamnă neapărat că, dacă oamenii vor şti mai multe, automat vor înţelege mai bine. S-a dovedit că un om copleşit de informaţii este, de fapt, un om neinformat. Dacă nu mă credeţi, întrebaţi un contabil: vă va spune că cea mai bună metodă de a descuraja un inspector fiscal, venit să verifice registrele companiei, este să-i oferi un munte de informaţii accesibile, în loc să-i dai lucrul de care are, de fapt, nevoie.

Dacă vorbim de relaţiile dintre încredere şi control, problema devine mai complexă. Oare posibilitatea de a controla creează încrederea, sau, de fapt, controlul devine un substitut al acesteia?

Contrar celor susţinute de către avocaţii mişcării transparency, care insistă asupra faptului că e posibil ca transparenţa guvernamentală să apere protecţia vieţii private a cetăţeanului, personal, susţin că un asemenea guvern ar cere, şi din partea cetăţeanului, o viaţă privată, fără secrete.

Nu putem avea un guvern transparent fără a ne sacrifica propria intimitate.

Contrar aşteptărilor potrivit cărora un guvern fără secrete va putea avea un discurs public mai mult raţional decît paranoic, cred că transparenţa va alimenta teoriile conspiraţiei. Căci nimic nu este mai dubios decît să pretinzi o transparenţă absolută. Şi nimeni nu poate spune că, în momentul în care guvernele devin mai transparente, dezbaterile noastre sînt mai puţin paranoice.

Creşterea mişcării de transparenţă poate remodela democraţia politică, dar trebuie să fim conştienţi de direcţia acestei schimbări. Poate transparenţa să ne readucă încrederea în instituţiile publice, sau ne va face să ne îndoim de chiar conceptul de democraţie?

O societate de spioni

Atenţia exclusivă pe care o acordăm transparenţei influenţează, în mod decisiv, felul cum funcţionează democraţia. Ar putea chiar să contribuie la înlocuirea acesteia cu un regim politic care s-ar baza pe controlul cetăţenesc asupra executivului. Contrar ambiţiei declarate – aceea de a reda încrederea în instituţiile statului –, mişcarea transparency ar putea accelera procesul transformării politicii democrate într-un management al neîncrederii.

Nu este suprinzător faptul că liderii chinezi susţin cu mult entuziasm ideea transparenţei. Ei se opun doar existenţei mai multor partide care să candideze la putere şi ideii unei alternative la conducerea comunistă.

La sfîrşitul secolului al XVIII-lea, Jeremy Bentham – filozof şi reformator social – a proiectat o formă instituţională numită „panoptic“. Conceptul a fost creat pentru a ajuta un paznic să supravegheze ocupanţii unei instituţii – fie că e vorba de o închisoare, o şcoală sau un spital –, fără ca aceştia să ştie.

Curînd, panopticul a simbolizat, în gîndirea modernă, puterea pe care ţi-o dă controlul asupra unor grupuri periculoase de indivizi.

Celebrele antiutopii ale secolului al XX-lea – Aldous Huxley cu Brave New World, ori We al scriitorului rus Yevgeny Zamyatin, sau 1984 al englezului George Orwell – sînt, de fapt, poveşti ale unor societăţi transparente, în care guvernul deţine controlul absolut. Să cunoşti totul este o utopie guvernamentală a puterii suverane.

Dacă ideea unei societăţi transparente este visul guvernelor, ideea unui guvern transparent şi a corporaţiilor fără secrete reprezintă împlinirea dorinţelor multor activişti pentru democraţie. Iniţiative precum Publish What You Pay, Open Government Initiative sau eforturi politice radicale precum WikiLeaks sînt cele mai bune exemple a ceea ce pot face oamenii cînd sînt înarmaţi cu informaţiile „exacte“, şi în ce măsură aceştia pot cere socoteală guvernelor. Citatul des folosit din Louis Brandeis – „se spune că lumina soarelui este cel mai bun dezinfectant“ – rezumă, pe scurt, mişcarea transparency, al cărei scop este să construiască un panoptic revers, unde nu guvernul monitorizează societatea, ci societatea îi supraveghează pe cei aflaţi la putere.

Utopiile totalitariene, în care oamenii spionează adunînd informaţii pentru guvern, sînt înlocuite în prezent cu cele progresive, în care oamenii spionează chiar guvernul.

Pînă la urmă însă, tot despre spionaj este vorba, necontînd cine pe cine spionează. Are însă sens să renunţăm la intimitatea vieţii private, doar ca să beneficiem de servicii publice mai bune? Şi e oare atît de radical diferit de poziţia adoptată de regimurile totalitare care revendică „sacrificarea dreptului de a alege“, al cetăţeanului, pentru atingerea unui scop mai înalt – precum măreţia naţională şi egalitatea socială?

Latura morală a războiului contra secretizării a fost adusă în dezbatere prin publicarea unui număr de documente oficiale, de către WikiLeaks. Este imposibil să faci publice documente autentice, fără să supui la risc sursele guvernamentale. Şi este exclus să accesezi fişiere oficiale fără să afli şi informaţii adiacente – ca, de pildă, informaţii pe care guvernul le are despre cetăţenii săi.

Desecretizarea unor documente ale poliţiei, în societăţile postcomuniste, este exemplul clar al dilemei din spatele oricărei politici a transparenţei. Trebuie oare ca toată lumea să ştie ce au făcut ceilalţi, în timpul regimului comunist? Ar trebui să cunoaştem doar dosarele oamenilor publici? Cît de sigure sînt informaţiile strînse de poliţia secretă? Oare acestea vor produce un catharsis moral în societate, sau vor fi folosite ca un kompromat (compromis) în jocurile sordide ale puterii? Acestea nu sînt întrebări care aşteaptă răspunsuri facile.

Societatea modernă a fost costruită avînd la bază speranţa că, într-o bună zi, vom avea încredere în instituţii şi în străini, aceeaşi încredere pe care o avem în membrii familiei noastre. Exemple recente au demonstrat însă că lucrurile stau exact pe dos. Am început să avem îndoieli chiar în ceea ce priveşte familia, o îndoială pe care o manifestam, pe vremuri, doar faţă de infractori. Sîntem martorii unei combinaţii de neîncredere şi tehnologie, care ne remodelează viaţa privată. Avocaţii vor spune că tehnologia a transformat divorţul într-o cursă a înarmării. Avem bucătării şi dormitoare la fel de pline de microfoane precum ambasada SUA în Moscova, în timpul Războiului Rece.

Iată cum perspectivele transparenţei de a reda încrederea în instituţiile publice a semănat, în fapt, germenele neîncrederii în sfera vieţii private.

Transparenţa şi mişcările antipolitice

„Poţi fi sigur că în viitorul apropiat se vor crea software-uri care îi vor împiedica pe politicieni să ne mai mintă“ – mi-a spus, doar pe jumătate în glumă, prietenul meu, Scott Carpenter, director adjunct la Google Ideas, think-tank-ul creat de Google pentru a-l ajuta pe cetăţean să folosească noile tehnologii. Ani de zile, politica a fost arta de a reuşi să spui oamenilor ceea ce vor să audă. Ideea sugerată de Carpenter a fost că, în epoca transparenţei, acest lucru n-ar mai fi posibil. El s-a gîndit la faptul că noile programe software ar putea urmări declaraţiile şi luările de poziţie ale unui politician, astfel încît, cînd acesta îşi schimbă deciziile luate anterior, votantul să afle şi să-i poată pedepsi oportunismul. Şi nu numai atît: am şti, de exemplu, cu cine se întîlneşte politicianul respectiv, cine contribuie la campania sa ori dacă soţia sau copiii săi sînt angajaţi în consiliile de administraţie ale companiilor favorizate de guvern.

Transparenţa, în cazurile acestea, ar ajuta, mai degrabă, nu la aflarea unor secrete, ci la dezvăluirea unor minciuni şi a unor înşelătorii. Perspectivele unei societăţi transparente nu diferă de cele pe care le-ar avea, într-un context science-fiction, o Maşină a Adevărului.

Este perspectiva unei societăţi fără minciuni. Nu poţi scăpa de mincinoşi, dar poţi elimina minciuna şi consolidarea puterii prin aceasta.

Ceea ce este deranjant în această entuziastă speranţă cum că transparenţa va îmbunătăţi societatea este ceea ce scria T.S. Eliot, cu aproape un secol în urmă, şi are legătură cu felul cum apărătorii mişcării transparency „visează la un sistem într-atîta de perfect, încît nimeni nu va mai avea nevoie să fie bun.“ În acest scenariu, încrederea nu ar veni dintr-o înşiruire de credinţe, de ţeluri comune sau de experienţe, ci dintr-o grandoare a unui concept instituţionalizat.

În loc să creadă că societatea democratică se poate autocorecta de la sine, activiştii transparenţei preferă să-şi păstreze convingerile în instituirea acelei societăţi care nu face nici o greşeală.

Dacă filozofii Iluminismului au încercat, odată, să înţeleagă natura umană – inima, mintea, fricile –, noua generaţie de reformatori democratici şi-a pierdut interesul în a descoperi omul. În lumea lor instituţionalizată şi plină de slogane, a te răzgîndi este doar un semn al oportunismului politic. Dar nu libertatea de opinie este însăşi esenţa politicilor democratice? Este, oare, intransigenţa mai importantă pentru democraţie decît afabilitatea de a-ţi schimba punctul de vedere, cînd afli informaţii noi sau cînd te găseşti în circumstanţe inedite?

Păcatul originar al mişcării transparency este exact această neglijare a complexităţii psihologice a politicilor democratice.

Acest articol a fost publicat iniţial în In Mistrust We Trust: Can Democracy Survive When We Don’t Trust Our Leaders?, TED Books, 2013.

Obţinut prin reţeaua Eurozine (www.eurozine.com).

© Ivan Krastev, Eurozine

traducere de Stela GIURGEANU