Cum s-a globalizat Inna

Inna – cîntăreaţa – este abonată la topurile de vizibilitate media din ţară, dar face figură separată în plutonul de Pepe, Bianca Drăguşanu, Laura Cosoi şi Dan Diaconescu, prin percepţia de brand curat, hituri lansate şi concerte. În alte ţări, cîntăreaţa este o celebritate minoră. La noi, e un exemplu despre felul cum ar trebui construită o carieră în showbiz.

Tabloidele şi show-urile TV mondene din România sînt enervante pentru că au dus la extrem năravul de peste tot al canalelor media de acest tip, de a discuta la nesfîrşit despre viaţa personală a unor starlete – pseudocelebrităţi apărute peste noapte în reality show-uri – sau a unor soţii, copii, soţi şi nepoţi de oameni cu adevărat faimoşi. Obsesia Cancan TV-ului sau a Click!-ului pentru Oane Roman, Cătălini Botezatu şi alte personaje fără o treabă propriu-zisă-n viaţă e, însă, parţial scuzabilă. În România nu există un circuit al valorilor, nici în domenii imanente şi comerciale ca muzica dance. Au trecut vremurile cînd producătorii români lansau 3rei Sud Est, André sau Anna Lesko – printre altele, fiindcă azi se trăieşte binişor, pe aceeaşi piaţă, din vînzări de artişti străini, ca licenţiat al marilor producători globali ca EMI sau Sony Music.

Inna – pe numele din buletin Elena Alexandra Apostoleanu – are, însă, un alt gen de traiectorie. Diva dance şi-a făcut o carieră bunicică în străinătate, din 2008 încoace, cînd a lansat o piesă pe nume „Hot“. Aceasta şi alte melodii – ca „Déjà Vu“, „Club Rocker“ sau „Sun Is Up“ – au fost hituri din Cehia pînă în Republica Moldova şi Turcia, dar şi în pieţe mai pretenţioase, precum Franţa sau Marea Britanie.

Salata de dance şi house pe care o serveşte îndeobşte Inna publicului este, bineînţeles, un produs – în sensul de construct comercial –, care i se datorează, în primul rînd, lui Marcel Botezan, producătorul care a mai colaborat cu nume ca Akcent sau Andra. Ca imagine, Inna este, şi ea, un produs elaborat, dar uşor de citit de către public şi bazat pe ingrediente clare.

Dincolo de muzică – nu sîntem obligaţi să ne placă –, cîntăreaţa înseamnă, în primul rînd, erotism. Pe 500px.com poate fi găsit un pictorial realizat de Edward Aninaru, fotograf din Los Angeles, care a făcut şi clipuri pentru ea. Pozele respective etalează un anumit tip de kitsch decoltat şi, în acelaşi timp, asumat, destinat revistei pentru bărbaţi FHM, cea care a pus-o pe copertă şi la noi, dar şi în Slovacia sau Franţa. Acest gen de imagine artificial-erotică a cîntăreţei are, însă, o componentă interesantă, un fel de irizaţie de hologramă. De ce? Fiindcă se prelungeşte natural şi în acelaşi timp pe conturile de pe reţelele sociale ale cîntăreţei. Aici, Inna este cumva globalizată, dă dovadă de un fel de inevitabilă imprecizie geografică, e în acelaşi timp de peste tot şi de niciunde. Sau, altfel zis, e de-a noastră fără să fie de-a noastră. Şi, bineînţeles, publicul de Web 2.0 nu e numai românesc. Cei 500.000 de abonaţi la @inna_ro – contul ei de Twitter – sînt probabil recordul în materie de conturi deţinute de români, deoarece clasamentele autohtone îl situează în prima poziţie pe Andi Moisescu, cu numai (sic!) 145.000. Pe Facebook, cîntăreaţa are cea mai populară pagină românească, cu 8,45 milioane de fani, de vreo două ori mai mult decît acoperirea totală a reţelei în România. Iar ingredientul principal al prezenţei pe cele două reţele vine dintr-un alt spaţiu social – Instagram. E vorba de aplicaţia foto de mobil, care trimite poze pe celelalte reţele. Şi pe care, mai ales, Inna o foloseşte ea însăşi, adesea cu rezultate amuzante.

Pînă aici, e destul de clar că Inna nu are o imagine de călugăriţă, dar în business-ul ei nici nu ai cum să trăieşti cu aşa ceva. Tabloidele şi emisiunile de cancanuri autohtone caută şi ele, natural, diferite lucruri prin viaţa de zi cu zi a cîntăreţei, dar, adesea, găsesc doar: „Incendiar! Inna într-o ţinută foarte sexy la concertul cutare.“ Adică, într-un fel sau altul, fac trimitere la muzică, fiindcă, spre deosebire de creaţiile premiate ale lui Botezatu sau succesele de politică externă ale Elenei Băsescu, aceasta există.

Desigur, pentru asta e nevoie de muncă propriu-zisă. Biografia Innei conţine, din acest punct de vedere, un detaliu interesant, referitor la cel puţin trei starturi ratate. Cu cîţiva ani înainte de „Hot“, aceasta încerca un duo cu fiica profesorului de canto cu care studiase, dar fără succes. Participa la preselecţiile ASIA, dar nu era aleasă, pentru ca mai apoi să îşi ia numele de scenă de Alessandra. Piesele soft rock cu care încerca să cîştige etapa locală de la Eurovision nu funcţionau nici ele. Printre altele, în lipsa succesului, Inna ajungea, în acei ani, să vîndă papuci în piaţă.

Succesul pe care l-a avut ulterior arată că şi pentru a te impune într-un gen minor, îţi trebuie o cantitate importantă de ambiţie şi putere de muncă. Rebranduită în chip de Inna şi cu un repertoriu de dance, cîntăreaţa a ajuns mai apoi, destul de repede, la notorietate globală.

Desigur, aşa ceva nu are legătură cu gusturile sofisticate. În luna martie a acestui an, Inna a făcut însă o mutare surprinzătoare, colaborînd cu basarabenii de la Carla’s Dream pentru un single – al cărui nume înseamnă ceva nu chiar pentru copii în argoul românilor din Chişinău –, „P.O.H.U.I.“ Nu mai e vorba de dance, ci de rock alternativ, iar cîntăreaţa face bine ce are de făcut, nu doar pe bandă, ci şi într-un clip romantic şi mult mai plin de idei decît standardizatele clipuri dance cu care ajunsese la faimă.

Probabil, Inna nu îşi doreşte să rămînă în istoria muzicii, fiindcă la ceea ce a produs pînă acum, are puţine şanse să realizeze aşa ceva. În bestiarul celor mai vizibile personaje de pe scena noastră publică, ea este, totuşi, o prezenţă reconfortantă şi cu o identitate clară. Şi, pe de altă parte, cîntăreaţa nu are decît 27 de ani şi are tot timpul să ne mai ofere surprize plăcute, ceea ce n-ar supăra pe nimeni.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).