Făinare, păianjenul roşu, mii de afide verzulii şi lunguieţe. Toate s-au năpustit într-un nemilos atac asupra florilor din micul balcon; pripăşisem acolo cîţiva trandafiri pitici, un caprifoi de care eram mîndră de parcă eu l-aş fi făcut, şi alte cîteva petunii şi crăiţe pe care reuşisem să le cresc mlădiţe din seminţele păstrate de anul trecut. „Păi, şi afidele astea sînt parte din natură“ – mi s-a spus, în momentul în care lumea mea verde mi se prăbuşise în cap şi nu puteam decît să privesc descumpănită, cu mîinile atîrnînd grele pe lîngă trup, dezastrul care-mi făcea fărîme încropeala botanică de pe balcon. Mi-a venit să plîng de parcă toată existenţa mea ulterioară ar fi depins de o mînă de crăiţe. De parcă acel caprifoi, cu frunzele stinse de mana albicioasă, ar fi trebuit să ne umple cămările la toamnă şi, iată, acum o să murim de foame şi de sete.

Mă gîndeam că aşa ar trebui să se simtă un biet ţăran cînd vede că urîtele coropişniţe, roiuri de muşiţe, de gîndaci şi viermi îi atacă varza sau cartofii. Că molia tomatelor – al cărei nume latinesc pare o răzbunare în română: tuta absoluta îi zice – face praf roşiile copilite, cu spinarea ruptă.

O să rîdeţi de trimiterea – desigur, caraghioasă – prin care am legat agonia florilor din balcon de dezastrul adevărat din curtea ţăranului. Eu una am pus mîna pe un insecticid şi am fîsîit cu ură toată populaţia colcăitoare care se nărăvise la petunii. Am destrămat scrîşnind din dinţi pînzicile fine ale minusculului păianjen roşu, care învelise molcuţ crengi, frunze, boboci de trandafiri. Am stropit petele albe, fantomatice ale făinării care descompunea lăstarii ondulaţi de Mîna Maicii Domnului. Şi am jurat să nu mă mai intereseze dacă roşiile sau castraveţii luaţi din piaţă sînt organici au ba. Dacă sînt date cu antracol, dithane M45, captadin, trifmine, dacfolin sau rubigan. Aşa cum viruşii umani devin din ce în ce mai încăpăţînaţi, înţeleg că şi cei ai plantelor au cam luat-o razna.

Pare destul de aiurea să pretinzi de la omul ăsta de la ţară să se chinuie – arareori cu succes – să-şi păzească recoltele de miile de prădători îmbuibaţi, doar rotind culturile sau dînd foc la rădăcinile îmbolnăvite. E aproximativ la fel de pervers ca momentul în care o mînă de orăşeni recomandă păstrarea unui sat tradiţional, refuzîndu-le ălora canalizarea. Sau asfaltarea uliţelor.

Şi mi-am mai dat seama că n-am ce să caut cu mila mea orăşenească pe la sat. Acolo unde lumea îşi iubeşte vaca şi porcul şi mielul, dar le taie la fel de firesc aşa cum ţine la ele. Mi-am dat seama că n-o să înţeleg cum o să stea ţăranul o iarnă întreagă după puii de curcă – aşa de sensibili şi aşa de proşti, că odată împiedicaţi şi căzuţi, rămîn şi mor acolo – iar în primăvară-vară o să-i taie, după ce-i binecuvîntează. Falsa pace rurală din capul meu face o dramă din moartea lui Ghiţă şi a lui Vasilică. Din puii de pisică abandonaţi sau înecaţi. Cine Doamne-Dumnezeule să stea să sterilizeze cotoaica slabă, cu ochii migdalaţi şi verzi, cu muşchii lungi care-i joacă sub blana prăfuită, într-un sat în care nici doctor de oameni nu există? Cine să şteargă cu dezinfectant ochii lui Grivei, din care curg oblic, de-a lungul botului, cele două pîraie verzi ale infecţiei? Dacă scapă, scapă. Cotoaica zveltă şi Grivei sînt anexe prin curte. Vaca, mielul, curca sînt grijite căci de carnea şi de laptele lor depinde lumea. Omul îşi mîngîie vaca, îi dă cîteva palme prieteneşti pe crupă, are grijă de ugerul ei şi-i mănîncă viţelul cu bot catifelat. Strînge curcile stupide căzute în cioc pe te miri unde, le face mărişoare şi le ia gîtul pentru o ciorbă bună. N-are cum să fie altfel.

Dincoace, pe la oraş, ai de unde alege. Poţi să nu mănînci nici Ghiţă, nici Vasilică. Poţi să pretinzi roşii organice. Ţi le vinde ţăranul – organice, ieftin, dar să ştii că tot cu rubigan şi captadin din ăla le-a păzit. Cam aşa merg lucrurile. Iar boala boierească a mîncătorilor de carne – cum îi zice... guta – s-a democratizat.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.