Ce-a avut, dom'le, englezul ăla cu noi?

Acum vreo săptămînă şi ceva, am nimerit pe un post de ştiri care dezbătea o problemă foarte importantă pentru România: Jeremy Clarkson de la Top Gear s-a luat de noi şi de ţărişoara noastră. Parcă el e mare scofală cu Marea lui Britanie – ricanau analiştii. Dar, pînă la urmă, ce-a avut, domnule, Clarkson cu noi?

Îl ştiţi pe tipul ăla creţ-cărunt, în sacouri greşite şi blugi, care face tot felul de glume la emisiunea cu maşini, împreună cu un pitic şi un tip cu mutră de carte de joc? Dacă nu, ori n-aveţi televizor, ori n-aveţi telecomandă. Top Gear e show-ul care se transmite în 150 de ţări, cu o audienţă globală de 350 de milioane de telespectatori, cea mai mare din lume. Ei bine, tocmai tipul creţ, cu blugi, a spus, în rubrica lui din Sunday Times, că unele dintre localităţile româneşti sînt într-un stadiu „care ar fi caracterizat pînă şi de Iisus drept înapoiat“. Şi că, în Europa, românii vor fi arătaţi cu degetul dacă vor încerca să-şi plătească cumpărăturile „cu o gîscă şi cîteva lemne de foc“.

Dacă citeşti un singur articol de Clarkson, eşti nedumerit şi te-ai putea scandaliza. Prezentatorul a debutat, însă, în anii ’80, ca ziarist de presă scrisă, şi îşi trimite rubrica la Sunday Times de ani buni, iar textele lui sînt adunate în volume pe cît de amuzante, pe atît de profitabile intelectual – de găsit pe Kindle.com şi în aeroporturi. Analiştii care s-au inflamat ar fi trebuit să deschidă una dintre cărţile sale sau măcar să caute citate din faimosul prezentator, pe Internet. Concludentă ar fi fost şi vizionarea cîtorva ediţii din emisiune, fiindcă, de exemplu, Top Gear UK şi-a cărat omologii de la Top Gear Australia, în locaţia de filmare, cu o maşină pentru puşcăriaşi, pentru a reconstitui, în sens invers, drumul făcut de strămoşii lor delincvenţi. Despre SUA, cu un prilej asemănător, au susţinut că e „colonia“ Marii Britanii, pentru ca, altădată, Clarkson să numească aceeaşi „colonie“ drept „Statele Unite ale Paranoiei Totale“.

Prin urmare, are Clarkson o problemă cu România, în mod special? Antipatia pe care prezentatorul o afişează la adresa Franţei şi a altor ţări occidentale e şi ea de notorietate, iar în privinţa statelor mai puţin răsărite, nu putem vorbi de altceva decît de un masacru retoric. Clarkson şi colegii lui, Hammond şi May, s-au îmbrăcat, de exemplu, în burka, în momentul în care au trebuit să traverseze Orientul Apropiat, lucru care, în ţările islamice, poate fi considerat blasfemie.

Masculul alfa al emisiunii a reintrodus în discursul TV figurile retorice, mai ales comparaţia, iar asta e ceva ce merită comentat. Despre un subiect în definitiv arid, cum sînt maşinile, nu poţi vorbi decît evocînd alte tipuri de imagini, iar la Clarkson, termenul cu care se compară capătă un fel de autonomie de sens şi se constituie într-un al doilea palier de conţinut. E o retorică funcţională, deoarece creează un soi de halou conotativ în jurul discursului, care ajunge să nu mai fie despre motoare, ci despre tot felul de aiureli amuzante.

Pe acest mecanism, Clarkson a insultat şi altceva decît ţări. Cele mai frumoase vedete hollywoodiene apar în discursul lui, în contexte ciudate. Pornind de la o Alfa Romeo: „Gîndiţi-vă la ea ca la Angelina Jolie. Să presupunem că aţi auzit că e nebună şi se hrăneşte numai cu clei de lipit tapetul. Şi totuşi, v-ar plăcea, nu?“ O altă Alfa Romeo are, tot după Clarkson, puncte comune cu o altă femeie celebră: „Cum spunea cîndva Sir Francis Bacon, nu există frumuseţe care să n-aibă o anume ciudăţenie în proporţiile ei. Şi are mare dreptate, oricine-o fi fost el. De pildă, uitaţi-vă la Keira Knightley. E o scîndură de călcat cu faţă. Şi totuşi, funcţionează.“

Deja, la o asemenea cantitate de măgărie, ceea ce a spus Clarkson despre România e, în acelaşi timp, blînd şi nu tocmai sclipitor. În 2009, cînd ne vizita ţara pentru finalul seriei a XIV-a a emisiunii, Clarkson reuşea să ne ofenseze nu numai pe noi, ci şi pe alţii, cu ajutorul aceluiaşi dispozitiv retoric: „Să vii aici (în România – n.r.) într-o maşină care costă 168.000 de lire e ca şi cum ai ateriza în Sudan într-un costum făcut din mîncare.“

Furia discursivă a lui Clarkson se extinde, de altfel, la toate guvernele, care „ar trebui să construiască bănci în parcuri şi, în rest, să ne lase în pace.“ Ecologiştii sînt „ecomentalişti“ şi, culmea, lesbienelor le spune chiar „lesbiene“. Iar nu mai ştiu ce altă maşină îi evocă o imagine de-a dreptul scandaloasă, interzisă: „Singura persoană care a arătat vreodată bine pe bancheta din spate a unei decapotabile cu patru locuri a fost Adolf Hitler.“ Şi, în fine, dacă Hitler nu e suficient, Clarkson pune tunul şi pe o persoană mult mai respectabilă, mîngîind tapiţeria unui Jaguar: „E ca şi cum i-ai ridica fusta Reginei şi ai descoperi că are bikini dedesubt.“

Mai e ceva de adăugat? Da, fiindcă motorul unui Ferrari produce un zgomot comparat cu „Dumnezeu făcînd sex într-un mod cu totul neobişnuit“.

De ce zîmbim cu toţii citind toate acestea şi de ce rîdem de-a dreptul la emisiune? Fiindcă umorul e, prin definiţie, în esenţă, incorect politic, crud, deranjant. Majoritatea oamenilor care se ocupă cu glumele, ca meserie, îşi fixează anumite limite. Unele sînt date de societate, altele, de credinţele proprii. Toni Grecu îmi zicea, acum mai mulţi ani, într-un interviu, că singurul de care Divertis nu rîde e Dumnezeu. Comedienii stand-up care trec la TV renunţă la obscenităţile acceptate şi gustate în cluburi, live, ş.a.m.d. Clarkson a intuit un moment social şi politic, în care limitările sociale sînt din ce în ce mai apăsătoare, şi şi-a construit discursul din monstruozităţi şi exagerări. Convingerile politice conservatoare ale lui Clarkson sînt cunoscute, dar, citite la rînd, într-o culegere gen How Hard Can It Be, articolele lui din Sunday Times revelează un autor prea din cale-afară de retrograd. E clar că prezentatorul şi-a construit nu numai un personaj TV, ci şi o voce auctorială exagerat neaoşă, intolerantă, antiguvern şi xenofobă la modul amuzant. Să-l mai luăm în serios, sută la sută? Clarkson însuşi a recunoscut, cu jumătate de gură, că nu e cazul – într-o discuţie cu Alastair Campbell, om de televiziune britanic şi consultant politic de stînga, deci neprieten: „Cred ce scriu tot atît de puţin cît crezi tu ce spui.“

Cu alte cuvinte, Clarkson şi-a construit personajul asemănător cu un alt realizator – din SUA –, anume Stephen Colbert. Acesta şi-a creat discursul de stînga maimuţărind, începînd chiar de la generice şi pachetul grafic al emisiunii – un idiot de dreapta, republican, şi montura de imagine a acestuia. La britanic, însă, idiotul de dreapta e haina purtată de un om cu convingeri tot de dreapta.

Par toate aceste nuanţe şi explicaţii superflue? Top Gear s-a văzut în România pe Antena 3 şi acum e pe Discovery şi BBC Knowledge. Stephen Colbert e pe Comedy Central şi pe Internet, integral, la Colbertnation.com. E suficient să ieşi puţin din bucla înnebunitoare a posturilor de ştiri ca să îţi dai seama că televiziunea e, totuşi, altceva.

Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).