Mielul şi păstorul lui
Personajul principal de Paşti este mielul. Sau, mai nou, iedul, însă asta e o chestiune de gust. Chiar încep să mă întreb de ce se face atîta tam-tam de Paşti cu mielul ăsta, de vreme ce, în tot restul anului, oaia – respectiv capra – sînt total ignorate din meniul obişnuit. În privinţa porcului, există măcar o constanţă – îl tăiem de Crăciun, însă nu ne dăm în lături de la el, indiferent de anotimp şi de circumstanţe. Iar bietul pui – care de bine, de rău ne cam alimentează zilnic – este total ostracizat în calendarul nostru festiv, n-are parte de nici o celebrare, de nici o „dezlegare la pui“, de nici o recunoaştere, ba dimpotrivă, se spune că dacă mănînci pui în noaptea de Anul Nou, „o să risipeşti tot anul, ca găina.“
Dar să revenim la miel şi la dezmăţul culinar pe care îl generează doar de Paşti. Hai să zicem că ne e dat să-l consumăm musai trei zile pe an, pentru că „aşa cere tradiţia“, deşi nici prea religioşi nu sîntem, iar la biserică mergem de regulă tot cam o dată pe an, de Înviere. Mielul căruia anul acesta i-a fost dat să ajungă în farfuria mea pe masa de Paşti provine de la nea Titi, din comuna X de pe Valea Prahovei. Este un miel „bio“, „eco“ şi alte atribute moderne care îi certifică starea excelentă de sănătate în momentul sacrificării, gustul, digestia uşoară etc. Mai exact, nu e un miel „de Auchan“ sau „de Carrefour“, are o provenienţă clară – nea Titi de la care cumpără oi şi preotul din comună (are vreo 200 de oi şi ciobani care se duc cu ele la munte), a fost recomandat şi de Bebe, care pune tablă pe case, şi de Fane, mecanicul auto. Mai exact, un miel cu un dosar în regulă şi antamat de pe 15 aprilie. Ar trebui să te consideri norocos pentru că Titi te-a primit în ograda lui şi ţi l-a arătat „pe Marinică“, cu aproximativ o lună înainte de marele festin. „Ia uite ce gras e de-acuma!“ rîde Titi, cu gura lui plină de dinţi de porţelan, după ce a alergat mielul prin curte, l-a prins şi ţi l-a întors pe toate feţele ca să vezi că sigur „va corespunde“ cerinţelor tale. (De fapt, e un singur miel de pripas, pe care îl prezintă în avans viitorului potenţial client, probabil mielul-exponat.) „Păcat că Paştele ăsta pică aşa de tîrziu şi trebe să tai din ei, ce să fac? Doar n-o să vînd oi de Paşti... dacă mai cade vreun Paşti din ăsta de 5 mai, dau faliment!“ Titi a lucrat în Spania şi în Italia, şi ştie el de-acolo cum „se face“ şi agricultura, şi păstoritul. E om de încredere, doar l-au recomandat popa, Bebe şi Fane.
Aşadar, ai bătut palma cu Titi, l-ai mîngîiat pe bietul Marinică – pe care îl vei mînca peste o lună –, îl mîngîi bonus şi pe Grivei, cîinele ciobănesc care tot flendureşte din coadă, bei o stacană de apă rece de la fîntîna din ograda lui Titi, şi ai avut parte – pe gratis – de o experienţă cîmpenească cool.
Peste o lună, în Săptămîna Mare, vii să-ţi iei mielul. Titi nu te mai primeşte în curte, te aşteaptă la colţul uliţei, cu „Marinică“ în punga de plastic înroşită. „Nouă kile opt sute, douăştrei de lei kilu, cum am stabilit!“ Dai banul, iei „produsul“ – cam uşor în pungă–, cîntăreşti acasă şi descoperi că are vreo şapte kile. Marinică al tău, deja berbecuţ, zburdă pe pajiştea lui. Îl suni pe Titi, răspunde greu, că nu e semnal pe dealurile alea. „Cum să aibă, dom’le, şapte kile, că l-am cîntărit cu mîna mea?! Dacă-i p-aşa, veniţi mîine să vă dau restul dă bani, dar data viitoare nu mai fac afaceri cu dumneavoastră!“
Şi uite-aşa, de Paşti nu-ţi mai vine să mănînci miel. Filozofia lui nea Titi o auzi însă oriunde, la orice cîrşmă din satele de pe Valea Prahovei – „Fi-r-aţi ai dreacu’ de bucureşteni! Veniţi voi să ne faceţi legea p-acilea!“
