Studenţii, profesorii şi dreptul de autor

Cristian DUCU
Publicat în Dilema Veche nr. 480 din 24 aprilie - 2 mai 2013
Studenţii, profesorii şi dreptul de autor jpeg

Cînd am intrat eu la facultate, cu vreo 15 ani în urmă, mentalitatea comună în rîndul cadrelor didactice era că studentul este un „învăţăcel“, adică o persoană care încă îşi caută o identitate intelectuală, care încă nu a deprins instrumentele specifice domeniului de specializare, care nu are cunoştinţele necesare pentru a emite puncte de vedere proprii sau pentru a formula teorii. Din nefericire, această mentalitate se păstrează în continuare, deşi tind să cred că există cel puţin 1% cazuri în care ea nu este justificată – fie pentru că există şi studenţi bine pregătiţi, fie pentru că unele cadre didactice mimează competenţa cu ajutorul statutului pe care îl deţin. Ce mă interesează pe mine acum nu este să resping o astfel de perspectivă – fiindcă nu poţi face primăvară cu o singură rîndunică, după cum spune Aristotel –, ci să subliniez că există un deficit de înţelegere a drepturilor de autor în cazul muncii studenţilor în perioada facultăţii, a masteratului şi a doctoratului.

Să începem cu un exemplu: la curs, un cadru didactic îşi expune punctul de vedere cu privire la un anumit subiect şi îşi invită studenţii să îl critice. În dezbaterea astfel iscată, o studentă formulează o critică extrem de bine fundamentată la adresa punctului de vedere emis de profesor şi îl determină pe acesta să-şi modifice radical poziţia. Profesorul nu va scrie un articol pe acest subiect, ci doar îşi schimbă notele de curs. În acest caz, există vreun drept de autor asupra criticii formulate de studenta respectivă? Sînt tentat să cred că nu, de vreme ce nu există un produs final bine definit, o producţie ştiinţifică în care să fie consemnate argumentele prezentate de ambele părţi: nici studenta, nici profesorul nu redactează un studiu.

Cu toate acestea, am putea admite că există o obligaţie din partea profesorului de a recunoaşte paternitatea criticii, în cazul în care aceasta este explicit formulată în noile note de curs. De ce să existe o astfel de obligaţie, de vreme ce studenta nu este decît „o studentă“?! În primul rînd, pentru că paternitatea unei idei şi dreptul de autor nu depind de statutul celui care a emis-o. Dacă nu am fi de acord cu această teză, atunci am fi constrînşi să admitem şi că profesorul nu deţine nici un fel de drept de autor asupra unei comunicări prezentate în cadrul unei conferinţe şi încă nepublicate. În al doilea rînd, deşi contextul pare să joace un rol important în evaluarea situaţiei ca atare, el nu prezintă nici o relevanţă atunci cînd vine vorba de recunoaşterea paternităţii unei idei. Altfel spus, nu contează dacă o idee a fost formulată în cadrul unui seminar, al unei conferinţe sau al unui workshop, ci ceea ce contează este forma pe care o îmbracă. Conform legii 8/1996, nu pot reclama dreptul de autor pentru o idee. Pentru a evita această capcană, putem asocia ideea unei soluţii tehnice, iar cel care descoperă soluţia tehnică deţine un drept de proprietate intelectuală asupra ei. De exemplu, ideea mea este că responsabilitatea socială este doar o componentă a responsabilităţii organizaţionale, unde ea priveşte relaţia dintre organizaţie şi comunitate (internă şi externă), alături de responsabilitatea juridică, responsabilitatea profesională, responsabilitatea morală, responsabilitatea tehnică etc. Modul cum le reprezint şi relaţiile dintre ele constituie o soluţie „tehnică“ la problema responsabilităţii sociale a organizaţiilor. Dacă aş fi formulat această idee în cadrul unei conferinţe publice, dar fără a avea o comunicare scrisă, ar fi fost cu ceva diferit de cazul în care aş fi prezentat aceeaşi idee în timpul unui seminar sau a unei dezbateri pentru doctoranzi? Să fie atît de important contextul fizic, încît să determine posibilitatea mea de a reclama dreptul de proprietate intelectuală asupra unei idei?

Să ne gîndim la o altă situaţie: un student predă la final de semestru un referat în care critică poziţiile clasice din literatura de specialitate cu privire la tema aleasă şi formulează un punct de vedere propriu, documentat şi clar delimitat. Să spunem că acest student chiar aduce ceva nou în cîmpul subiectului abordat de el şi reuşeşte să-şi convingă profesorul de corectitudinea poziţiei sale. Ulterior, profesorul scrie o carte în care expune un punct de vedere similar celui exprimat de student şi preia pînă şi terminologia utilizată de acesta. Noua situaţie pare, la rîndul ei, destul de clară: studentul nu a publicat o lucrare ştiinţifică, deci profesorul nu poate fi acuzat nici de plagiat, nici de însuşirea fără consimţămînt a ideii exprimate în textul său. Am putea spune că studentul deţine un drept de autor în ceea ce priveşte referatul? Cei mai mulţi profesori universitari cu care am stat de vorbă pe această temă consideră că nu. Studentul, masterandul sau doctorandul nu ar putea să reclame drepturi de autor asupra producţiilor sale literare sau ştiinţifice din timpul facultăţii, întrucît le-a predat în schimbul unei note. Acestea intră cumva într-un fel de patrimoniu comun al „universităţii“, profesorul putînd face orice doreşte cu ele.

Legea 8/1996 este destul de clară în această privinţă: „Opera de creaţie intelectuală este recunoscută şi protejată, independent de aducerea la cunoştinţa publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar neterminată.“ (Art. 1, alin. 2) Însă putem considera că un referat este „o operă de creaţie intelectuală“? Dacă nu admitem că are acest statut, atunci profesorul poate face ce doreşte cu lucrarea, cu ideile conţinute de aceasta. Articolul 7 al aceleiaşi legi nu ne ajută prea mult. În înţelegerea legiuitorului, doar „comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele şcolare, proiectele şi documentaţiile ştiinţifice“ reprezintă opere de creaţie intelectuală. Nu se spune nimic despre referate, lucrări sau prezentări în cadrul activităţilor curriculare şi extracurriculare. În opinia mea, acestea din urmă pot fi asimilate celor deja menţionate în articolul 7, fiindcă şi ele presupun în spate aceeaşi muncă ştiinţifică şi „rod creator“ al minţii cuiva. Chiar dacă a fost acordată o notă pentru acea lucrare, dreptul de autor nu dispare ca prin minune. Autorul rămîne acelaşi şi dreptul său nu poate fi eliminat sau revendicat de altcineva.

Există un exemplu care s-ar putea să sune familiar, în special studenţilor şi masteranzilor de la facultăţile de limbi străine: un cadru didactic le cere masteranzilor să traducă fiecare cîte un capitol – altul decît restul colegilor – dintr-o carte. Munca lor de traducere contează drept activitate de seminar şi este notată ca atare. Unii studenţi, după cum este uşor de intuit, traduc mai bine, alţii mai puţin bine. Drept urmare, unii studenţi primesc note mai mari decît restul. După cîţiva ani, respectivul cadru didactic publică la o editură mare din România volumul întreg, pe care îl împărţise studenţilor săi la seminar. Pe coperta interioară, traducerea îi este atribuită profesorului, iar nimic nu trimite la munca studenţilor. Comparînd versiunea publicată cu versiunile predate de masteranzi, se poate observa foarte uşor că profesorul respectiv nu a făcut decît să editeze munca acestora, uneori corectînd erorile de traducere ori armonizînd variantele studenţilor. În acest caz, putem vorbi oare despre drepturi de autor?

Acest exemplu este cît se poate de elocvent – cred eu – pentru ceea ce se numeşte „furt intelectual“. Am putea să folosim cuvîntul „plagiat“, dar mi se pare prea blînd. Avem de-a face, de fapt, cu însuşirea muncii unor masteranzi de către profesorul lor. Munca de editare şi corectare a versiunilor masteranzilor nu reprezintă o contribuţie suficient de semnificativă pentru ca ea să fie considerată ca aparţinînd cadrului didactic. Şlefuirea unei traduceri nu este totuna cu traducerea textului. Însă, şi de această dată, ne vom lovi de mentalitatea la care făceam referire la început. Atîta vreme cît studenţilor, masteranzilor şi doctoranzilor nu li se recunoaşte capacitatea şi munca intelectuală, ei vor rămîne la cheremul unor indivizi cu comportamente morale incerte.

Cea de-a patra speţă adaugă valenţe noi ideii de plagiat. Să luăm situaţia unui doctorand care predă o teză, ulterior „condamnată“ ca fiind un plagiat grosolan. Ce s-a întîmplat în fapt: în perioada de studiu individual din timpul doctoratului, studentul-doctorand – căci aşa îl numeşte Legea Educaţiei Naţionale – realizează o cercetare pe cont propriu, pe care intenţionează să o publice sub numele său şi al profesorului coordonator, după cum este cutuma în instituţia respectivă. Cercetarea este predată profesorului pentru a fi evaluată, iar ulterior, după cîţiva ani, respectivul cadru didactic publică o carte unde „reciclează“ mai multe texte pe care le are pe calculatorul propriu, printre care şi respectiva cercetare, încă nepublicată. Totuşi, cercetarea ajunge să fie „reciclată“ şi de studentul-doctorand, în propria sa teză. În ambele cazuri, textul sursă, acel manuscris Q în care îşi au originea atît cartea profesorului, cît şi teza doctorandului, nu mai este de găsit. Cine poate reclama drepturi de autor în situaţia de faţă? Doctorandul predă teza ulterior apariţiei cărţii profesorului. Am putea spune că el plagiază. Pe de altă parte, profesorul în cauză i-a scris o prefaţă elogioasă studentului, cînd acesta a vrut să publice teza. Oare am putea să considerăm că avem de-a face cu un consimţămînt tacit al celor doi cu privire la plagiat, respectiv autoplagiat? Oare ar trebui să i se retragă titlul de doctor celui care a predat o astfel de teză de doctorat? Nu cred că am un răspuns, chiar dacă precedenţa pare a fi un criteriu suficient pentru a distinge strict tehnic cine se face vinovat de plagiat. Faptul că cercetarea iniţială urma să fie publicată cu numele ambelor personaje ne poate îndemna să considerăm că atît doctorandul, cît şi profesorul coordonator au dreptul să facă ceea ce doresc cu lucrarea... cîtă vreme cad de acord asupra lucrurilor respective.

Ultima speţă este poate şi cea mai interesantă: un cadru didactic organizează, împreună cu propriii doctoranzi, o serie întreagă de workshop-uri de traducere şi, la un moment dat, publică o traducere pe care o atribuie atît lui însuşi, cît şi celor care au contribuit la ea. Problema este că profesorul în cauză nu cunoaşte limba respectivă, ci doar recunoaşte un set minimal de cuvinte, de termeni tehnici. Traducerea este realizată parţial de un doctorand, iar ulterior este reluat textul de un al doilea doctorand, modificînd semnificativ în mai multe locuri. Toate variantele succesive ale traducerii sînt discutate în mod consecvent în cadrul workshop-urilor, intuiţiile profesorului fiind adesea extrem de convingătoare. Pe de altă parte, alţi specialişti cunoscători ai limbii respective, care participă la workshop-uri, propun şi li se acceptă variante de traducere. Prin urmare, folosindu-ne de un eufemism, am putea numi acest text, astfel rezultat, „traducere colaborativă“. În acest caz, cine poate reclama drepturi de autor asupra traducerii? Cineva mi-a sugerat că ar putea fi vorba de profesorul în cauză, pentru că el a iniţiat proiectul de traducere – chiar dacă nu a tradus el efectiv – şi a contribuit masiv la realizarea ei. Cu alte cuvinte, atît proiectul de traducere în sine, cît şi versiunea finală a textului nu ar fi putut exista fără implicarea activă a profesorului.

În cazul primului traducător, cu siguranţă acesta nu poate reclama drepturi de autor, fiindcă el a abandonat proiectul, fiind necesară recrutarea celui de-al doilea traducător. Totuşi, menţionarea numelui său pe coperta interioară este o recunoaştere corectă a muncii acestuia sau ea contravine acestei renunţări despre care vorbeam? Am putea să ne imaginăm cu uşurinţă cum primul traducător ar reclama să fie scos de pe copertă, întrucît el nu recunoaşte versiunea finală a textului ca aparţinîndu-i. Pe de altă parte, munca depusă iniţial de primul traducător a făcut parte dintr-o activitate extracurriculară, ceea ce nu i-a adus nici un beneficiu direct. Să fie absenţa acestui beneficiu recuperată prin prezenţa numelui său pe coperta interioară?

Este posibil ca al doilea traducător să considere că munca lui este singura care a făcut posibilă finalizarea şi publicarea rezultatului proiectului de traducere. Prin urmare, am putea oare spune că este îndreptăţit să ceară să fie unicul traducător menţionat pe copertă, de vreme ce traducerea îi aparţine în bună măsură? De această dată, nu cred că răspunsul depinde de statutul de student, masterand sau doctorand. Munca de traducere nu a contat ca activitate în derularea doctoratului propriu, ceea ce ne scapă de problema statutului celui implicat.

Pe de altă parte, implicarea specialiştilor şi menţionarea lor pe coperta interioară este o altă dificultate de care ne lovim aici. Am putea spune că cei care contribuie cu critici pe marginea unei traduceri sau a unui articol (recenzorii anonimi, de exemplu) trebuie menţionaţi ca atare pe copertă, fiindcă în felul acesta li se poate recunoaşte contribuţia? Stau şi mă întreb dacă există vreo diferenţă între menţionarea lor pe coperta interioară şi menţionarea lor într-o notă a traducătorului sau a editorului.

P.S. Aflu că la UBB, la Cluj-Napoca, o doctorandă îşi acuză fostul coordonator de doctorat că i-a plagiat teza în totalitate. Reacţia celui acuzat este deja clasică: „Da! Şi care e problema? Păi a făcut doctoratul la mine!“ Aceasta este cea mai bună dovadă că măsura introducerii codurilor de etică în universităţile româneşti a fost în van, iar etica academică rămîne, încă, un tărîm necartografiat la noi.

Cristian Ducu este director la Centre for Advanced Research in Management and Applied Ethics.

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Fost membru CNA, atac la adresa unui concurent de la Românii au talent. Ce răspunde mama băiețelului luat în vizor
Mama lui Rareș Prisacariu, băiețelul care a primit Golden Buzz-ul la emisiunea Românii au talent a răspuns la reacția dură pe care Radu Herjeu, fost membru CNA, a avut-o după emisiune.
image
Clujul depășește la PIB orașe similare din Estul Europei. „Percepția e una, realitatea e alta”
Zona Metropolitană Cluj a depășit, în ceea ce privește Produsul Intern Brut, zone metropolitane din jurul altor orașe similare din țări estice. Economistul Radu Nechita explică de ce clujenilor nu li se pare că ar trăi mai bine.
image
Marius Manole, în șoc hipotermic pe scenă!
„Ce avem noi aici?”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Lia Bugnar, jucată de Carmen Tănase, Maria Obretin și Marius Manole, a fost un succes deplin la Birmingham, unde spectatorii nici măcar n-au observat că Marius Manole a intrat șoc hipotermic.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.