Măicuţa

Toată lumea o ştia de… „Măicuţa“. Aşa îi ziceau toţi. Era o apariţie bizară, din altă lume, venită direct din visul somnului de după-masă al unui împătimit de suprarealism. O vedeam des, mergînd legănat, ca o corabie mare. Ţinea privirea în pămînt şi căra mereu după ea o geantă neagră, încăpătoare. Diminutivul nu i se potrivea de nici un fel. Era departe de a fi o fiinţă firavă. Plus straiul călugăresc de pe ea, veşmîntul care o făcea să pară ceva puternic, de neclintit. Ori de cîte ori o vedeam, purta pe chip urma unui surîs care se terminase demult. N-o puteai rata dacă apărea în peisaj.

Un orăşel, o staţiune tăiată în inima pădurii, un loc în care toată lumea se ştia. Cei care veneau la tratament de mai mulţi ani deveniseră de-ai casei, cunoscînd toate bîrfele şi deprinzînd moravurile locului. Unii îşi trăiau aici, vreme de cîteva săptămîni pe an, a doua viaţă. Aia frumoasă. Iar viaţa reală, din oraşele de unde erau, de la familiile şi locurile lor de muncă, se transforma într-un fel de preţ care trebuia plătit pentru această scurtă şi măreaţă bucurie. Mersul la staţiune. Scufundarea în poveştile şi în farmecul de neexplicat al comunităţii de adopţie. Aici puteai fi, cumva, liber. Nu că beţia ar fi fost privită cu un soi de îngăduinţă, dar recunoaşterea valorii ei de punere în abis plutea discret pe feţele multora. Nu că adulterul n-ar fi fost ceva condamnabil, dar binele făcut unei doamne singure – cu copilul adormit în camera de hotel şi soţul rămas departe, în oraşul din care doamna venise la tratament – se considera ca un gest de solidaritate comunitară, de patriotism. Orăşelul era mereu plin, indiferent de anotimp. Seriile de oaspeţi ai staţiunii curgeau neîntrerupt, cu dependenţi care reveneau la viaţa lor secretă şi cu prospătură care defila generos, expunîndu-se evaluării. Pe terase şi în parcul ca o grădină botanică de mare soi, viermuia o lume pestriţă, mereu dedată poveştilor, discuţiilor în contradictoriu, flirtului, bîrfelor care mergeau cu bere ca grisinele şi alunele sărate.

Măicuţa locuia „la blocurile din Ceceu“, în partea de sus a staţiunii. Erau vreo trei la număr, construite lîngă nişte vile de protocol ale Comitetului Central al Partidului. Nimeni nu ştia cu exactitate cînd îşi făcuse apariţia, dar Măicuţa îşi cumpărase apartamentul cu banii jos, alimentînd, în felul ăsta, fără să ştie, şirul de zvonuri şi fabulaţii zglobii care spuneau că era plină de bani. Pe seama ei circulau o mulţime de poveşti. Normal. Era singura măicuţă din staţiune. Cum să scapi aşa un subiect? Unii ziceau că a fost profesoară, undeva, la un liceu mare, la Bucureşti. Alţii că a fost ingineră pe şantiere, că a sedus-o unu’, un şofer, a lăsat-o gravidă şi a părăsit-o. Ea a născut, a dus copilul la Orfelinat şi, pe urmă, s-a călugărit. Altă variantă care circula cu succes zicea că fusese contabilă şi o prinseseră cu o delapidare. Cheltuise bani publici, ducînd-o boiereşte, pînă cînd fusese luată la ochi. Pînă la urmă, cu chiu cu vai, scăpase cu suspendare şi alesese calea pocăinţei. Toate poveştile astea erau vehiculate cu o oarecare detaşare, cu dorinţa de a povesti, mai degrabă decît cea de a şti cu adevărat cine era Măicuţa. Pentru că, de fapt, nimeni nu ştia aproape nimic despre ea. În funcţie de starea din momentul în care povestea ei ajungea la rînd, era cînd o ticăloasă pocăită, cînd o naivă sedusă şi abandonată, ba o zgîrcită plină de bani, ba o fiinţă de geniu, cu vreo trei facultăţi, retrasă în meditaţie, departe de lumea marilor oraşe. Unii ziceau chiar că ştia vreo cinci limbi străine „la perfecţie“, dar nu vrea să le mai vorbească, pentru că de la alea i se trăgea depresia care o făcuse să se călugărească.

Un lucru era foarte clar – în ciuda oricăror bîrfe, Măicuţa ajunsese, de fapt, un personaj foarte respectat în comunitate. Avea un glas frumos, cald, vorbea extraordinar de îngrijit, cu cuvinte măiestru alese şi cu fraze care păreau scoborîte din cărţi. Noi, elevimea orăşelului, o ştiam cu toţii şi o salutam cu un „săru’ mîna“ plin de respect, în care se amestecau toate poveştile şi tembelismele auzite despre ea în discuţiile aprinse ale adulţilor, dar şi starea pe care o impunea simpla ei apariţie. Parcă avea un fel de energie, deschizînd nişte porţi misterioase, din dosul cărora venea o adiere răcoroasă, abia simţită, cu miros de busuioc şi tămîie. Tot timpul mergea la biserică şi cînta în strană, deşi părintele nu se arăta prea fericit de chestia asta, pentru că i se părea că ea se bucura, într-un fel, de mai multă atenţie. În plus, la o biserică din asta normală, de comunitate mică, nu prea vezi în fiecare zi o maică, pe deasupra şi atît de impunătoare, mereu cu straiele perfecte, decupată, parcă, dintr-o pictură de pe pereţii bisericii.

Odată cu trecerea anilor, o vedeam din ce în ce mai rar. Zvonul care se auzea tot mai persistent şi mai convingător era că fusese scoasă la pensie de la Episcopie, care oricum o tolerase atîta vreme, şi care nu-i mai dădea voie să poarte straiele călugăreşti. Fusese văzută de mai multe ori intrînd la Miliţie, unde i se pusese în vedere că se făcea vinovată de „port ilegal de uniformă“. Nu voia însă, nici în ruptul capului, să renunţe la hainele de măicuţă. Îmbătrînise foarte tare – cică nu mai auzea foarte bine – şi, atunci cînd apărea pe la biserică, le cînta cam fals, cam pe lîngă. Pentru că auziseră ei că nu mai avea voie să poarte „uniforma“, mulţi o priveau cu un soi de ironie duşmănoasă. Nu ştiau nici atunci cine era ea cu adevărat, dar un lucru se dovedea clar – purta ilegal „uniforma“. Tîrziu am aflat că, în blîndeţea şi bunătatea ei, comunitatea îi găsise de multă vreme o poreclă. Îi ziceau „Maica Epizdichia“.

Cătălin Ştefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.