Ultimul pălărier din Bucureşti

Publicat în Dilema Veche nr. 482 din 9-15 mai 2013
Ultimul pălărier din Bucureşti jpeg

- interviu cu Nicolae ZDÎRCĂ -

În Pasajul Englez, cel dintre Calea Victoriei şi Strada Academiei, am dat peste... ultimul pălărier din Bucureşti. Aşa spune că este, şi aşa auzisem şi eu înainte să-l fi cunoscut. Fermecător: profesionist, cu haz, şi priceput antreprenor. Trecut prin vremi de toate felurile – la cei în jur de 80 de ani ai lui –, dar adaptat şi timpurilor de azi. Înconjurat, evident, de pălării interesante. (I. P.)

De cînd lucraţi ca pălărier? Cum aţi început?

De 70 de ani lucrez în meseria asta. Din Gorj sînt, cea mai amărîtă regiune. Acolo am deschis ochii. Dar acolo era foarte greu de trăit, mai ales pentru tineret. Aşa că am terminat şapte clase primare şi am venit în Bucureşti. Mie mi-a plăcut să învăţ carte, dar nu puteau să mă ţină la şcoală. De la mine la şcoală erau trei sate, şi nu mă puteau duce. Erau vreo 4 kilometri pînă acolo. Mergeam prin noroi pînă la genunchi. De sărăcie am plecat.

Unde şi cum aţi plecat?

Am plecat cu un cetăţean care vindea cu cobiliţa. I-a cerut voie lui tata şi m-a dus la Bucureşti, la un frate de-al lui. În curte acolo mai erau nişte meseriaşi. Şi unul dintre ei a zis: dă-mi-l pe Nicolae ca să-l duc să înveţe meserie.

V-aţi descurcat ca ucenic?

Meşterul meu mă lăuda la Camera de Muncă, unde aveau o întîlnire. Mă închiria şi la alţii, şi lucram la cîte trei-patru ateliere. Aveam o forţă de muncă... Stăteam şi lucram şi pînă la 12 noaptea. Seara plecam cu o grămadă de bani.

După care v-aţi deschis propriul atelier?

După care am plecat în armată, pentru trei ani. La Securitatea care păzea Căile ferate. Păzeam toate tunelele de la Bucureşti la Braşov – le era frică de terorişti, că vin să le arunce în aer. Vreo şapte luni am stat la tunelul din Predeal. Iarna urlau lupii...

M-au pus şi conducător de UTC, că m-au văzut cu papagal şi m-au făcut şef de lecţie. Le citeam ziarele. La terasă, în Sinaia, era o vilă care avea o săgeată în vîrf. Cînd a venit locotenentul, m-a văzut discutînd cu fetele peste gard. Mi-a dat două zile de carceră. M-a mutat la Poiana Ţapului – disciplinar –, dar tot bine a fost şi acolo.

Şi am venit înapoi în Bucureşti. Patroanei unde lucrasem i-au luat prăvălia, cu naţionalizarea. Un an m-am chinuit, m-am băgat pe la nişte instalaţii. Se formase şi cooperaţia. Patronii cărora nu le plăcea să muncească intraseră în administraţie – contabili. Patronul magazinului de pălării de la Unirea, spre norocul şi ghinionul lui, a murit. Ei ştiau de mine, că sînt bun. Am fost şef pe magazinul ăla. A fost bine.

Cum cîştigaţi în cooperaţie?

Era la sută. Aveam tarif. Era rentabil. Nu declaram tot.

Mergea treaba cu pălăriile, pe vremea aceea?

Comuniştii nu mai dădeau voie oamenilor să facă pălării. Se purtau şepci şi căciuli. Ziceau că pălăria aeriseşte mintea şi căciula-i îmbrobodită... Am prins curba de sacrificiu, cîţiva ani am dus-o foarte greu. Făceam şepci pentru copii, cravate...

După un timp, a revenit moda pălăriilor, că ăştia, comuniştii, au început să meargă şi ei pe-afară... O duceam bine cu artiştii, ei purtau pălării... Veneau Birlic, Calboreanu. Purtau mai pe rotund, gambetă...

Între timp, v-aţi făcut o familie?

Am luat-o pe nevastă-mea din şcoală, din liceu, cu nouă ani mai mică era. Ea făcuse şcoala de telefoane. La 30 de ani, am avut un băiat.

Cum se face, practic, o pălărie?

Întîi îţi achiziţionezi materialele – lînă şi păr moale, de iepure. Amîndouă se numesc fetru. Aveam o fabrică la Timişoara care făcea cele mai bune materiale de pălării, pentru toată Europa. Au dat 300 de oameni afară şi au dat-o la fiare vechi. Acum, în ţară nu mai avem fabrică de pălării. Aducem totul de la chinezi, tot ce nu ne place de la turci.

Apoi, trebuie să iei măsura clientului, totul depinde de bila omului. 52 e prima măsură – circumferinţa. Am întîlnit şi 63. Îl întrebi ce doreşte, ce culoare. Se poate oricare, se vopseşte.

În ce priveşte modelele, pe vremuri erau două-trei: pălării obişnuite. Şi cu margini mai mici. Sînt pălării care merg la munte. Cam ungureşti, de cioban.

Materialul trebuie să-l apretezi. Apoi tragi modelul pe calapod. Ai un bon cu măsura, o croieşti. O tragi udă, se mai usucă, apoi o tragi încă o dată. Îi pui panglica, fiindcă o şi ţine, dar şi acoperă aţele care ar ieşi. Ca să aibă şi ea un aspect...

De la 500 în sus costă o pălărie, pînă la 3 milioane.

Ce calităţi trebuie să aibă un bun meseriaş în domeniul... pălăriilor?

Degeaba eşti meseriaş bun, dacă nu eşti şi bun negustor. M-am uitat şi eu prin reviste, am căutat diverse modele. Am combinat meseria cu negustoria. Am nişte neamuri la Băicoi şi, într-o duminică, ne-am dus la tîrg acolo. Erau toate prostiile, dar pălării nu erau. Aşa că mi-a venit o idee (am eu capul mic, dar prin el circulă diverse chestii). Şi mi-am zis: ia să fac nişte pălării şi să le vînd acolo. Eu le făceam şi cînd mă duceam, le vindeam aşa de repede, încît se făcea coadă. Apoi am luat legătura cu un alt talciocar şi m-am dus şi la alte tîrguri. La Măneciu, de pildă. Întîi am vrut să văd ce se poartă pe acolo. Am mai făcut din cele de gabor, şi apoi dintr-astea, cu borul mai mare.

Aţi lucrat pentru celebrităţi?

Am lucrat cu Nicolaescu. Toate filmele  le-a făcut cu noi. Eram acolo, pe Şepcari, pe lîngă Hanul lui Manuc. Proprietarul ne-a dat afară de acolo. Toate teatrele veneau la noi...

Lucrez cu producătorii de film. Sînt firme de îmbrăcăminte care vin şi discută cu mine.

Pălăriile le faceţi singur?

Le fac singur, în general, dar mai am nişte fete care le mai cos.

Aveţi ucenici, discipoli?

Vin în fiecare zi fete de la facultatea aia de vestimentaţie. Vin la mine să le învăţ. „Măi, fetelor, asta e meserie de bărbat“ – le zic. Am avut una care era deşteaptă, căsătorită cu un spaniol. A-nvăţat, i-am dat nişte calapoade şi prima care m-a sunat la Revelion, noaptea, a fost ea. „Merge treaba!“ a zis. „Am făcut legătura şi cu Mexicul...“

Sînteţi cu adevărat ultimul pălărier din Bucureşti?

Nu mai e nici un pălărier în Bucureşti, pălării de bărbaţi nu mai face nimeni. În timpul comunismului, meseriile erau mai preţuite. Lucram în cooperaţie. Acum mai sînt doar ăia care au vîndut prăvăliile, i-au dat afară pe meseriaşi şi trăiesc din chirii...

a consemnat Iaromira POPOVICI

Foto: L. Muntean

Cea mai bună parte din noi jpeg
Cînd v-ați simțit singuri ultima dată?
Te poți simți însingurat într-o mare de oameni, dacă relațiile cu ei nu sînt potrivite.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cum se pleca în State în anii ’90?
Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.
E cool să postești jpeg
Vînzătorul nostru, stăpînul nostru
Rămîne însă o întrebare: politețea, grija, respectul sînt oare condiționate de bani sau derivă din calitatea umană?
p 20 jpg
Incultură religioasă şi incultură universitară
Numeroasele miniaturi ilustrative preiau, alături de modele musulmane, imagistică de tip budist chinez şi creştin bizantin.
Theodor Pallady jpeg
Un iluminist evreu în Țara Românească
Cronica relațiilor dintre români și evrei a fost uneori armonioasă, alteori convulsivă și tragică, în funcție de contexte sociale, dinamici ideologice și evoluții geopolitice inevitabil fluctuante.
index jpeg 3 webp
Cîtă nefericire în urbea lui Bucur!
La noi, aici, în București și în anul de grație 2023, sub ce pictăm oamenii sfîșiați, absurd, de haite, pe cîmpurile năpădite de buruieni ale unui oraș care agonizează fără să o știe?
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
Cehoaica Vera Czernak n-a mai suportat infidelitățile soțului ei, așa că într-o zi a decis să se arunce de la balcon. A căzut exact peste soțul ei care tocmai se întorcea acasă. El a murit, ea a supraviețuit.
Cea mai bună parte din noi jpeg
„Ei fac din noapte ziuă ş-a zilei ochi închid”
După ce vorbeam, mă culcam la loc. Nu i-am zis niciodată, dar se pare că știa. Mai tare decît cronotipul (și decît majoritatea lucrurilor) rămîne iubirea, se pare.
Zizi și neantul jpeg
Dimineți de iarnă
Mă făcea să simt că pămîntul nu-mi fuge de sub picioare. Că lucrurile pot avea sens și pot fi la locurile lor.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
La munca de jos
Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?
E cool să postești jpeg
Bătaia e ruptă de rai – chipuri ale răului
Grăitoare pentru acest comportament defensiv este, de altfel, și zicala românească „Bătaia e ruptă din rai”, în fapt, o legitimare a violenței.
p 20 WC jpg
Democrația și Biserica în secolul XXI
Așa cum participarea demos-ului la viața cetății e însăși democrația, participarea laicatului la viața Bisericii e însuși creștinismul.
„Voi cine spuneţi că sînt?“ O pledoarie jpeg
Benedict al XVI-lea
Aproape intactă mi-a rămas, după zece ani, amintirea ultimei slujbe pe care a prezidat-o la San Pietro, în Miercurea Cenușii.
p 24 M  Plesu jpg
Cu ochii-n 3,14
La știrile TV, imagini dintr-un supermarket și apoi opinia unei fete de la carne, despre cum mai merge vînzarea acum, după ce s-a încheiat iureșul sărbătorilor: „E foarte scăzută un picuț“. (D. S.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Comoara e pretutindeni
Încerc să împing frica mult în fundul rucsacului, undeva între sacul de dormit și polarul de rezervă, amintindu-mi că o să fie vocală, dar n-o s-o las să conducă.
Zizi și neantul jpeg
Tache și cenușiul
Interesant e că pînă și în amintitrile mele culoarea paltonului său a rămas incertă: uneori mi-l amintesc gri, alteori negru.
„Am avut covidu’!”, iar „de murit, murea oricum   ” jpeg
Cabana Caraiman
Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.
E cool să postești jpeg
Seducția pesimismului
Seducția pesimismului e mare. Abandonul e mai facil decît lupta.
p 20 WC jpg
André Scrima şi „cerurile lumii”
A interoga şi alte tradiţii spirituale decît cea proprie, a percepe relaţia lor cu „cerul” să nu aibă oare nici o legătură cu credinţa, nici o legătură cu Dumnezeu? Să vedem.
Theodor Pallady jpeg
Nevoia unei revoluții a bunului-simț
Creștinii cu scaun la cap sînt primii care au datoria de a se delimita de această grotescă mistificare, chiar dacă au de ce să deteste fandoseala elucubrantă a taberei adverse.
index jpeg 3 webp
Dorință pentru 2023
Ar putea fi arhitecții convingători în a spune că putem salva natura începînd cu oamenii care suferă?
p 24 A  Damian IMG 4760 jpg
Cu ochii-n 3,14
● În a treia zi a acestui an, Greta Thunberg a împlinit 20 de ani. Și ce dacă? (S. V.)
Cea mai bună parte din noi jpeg
Zile din viața noastră
Spunea recent cineva din jurul meu că, în tinerețe, zilele trec repede, iar anii se duc greu.
Zizi și neantul jpeg
Timpul de dinainte
Ce ne-ar fi scos din sărite, probabil, altădată, atunci ne bucura. Sau măcar ne amuza. Nimeni nu voia să fie nici Scrooge, nici Grinch.

Adevarul.ro

image
Cum a slăbit Damian Drăghici aproape 70 de kilograme. „Am avut zile când puteam să trăiesc doar din zahăr” VIDEO
Artistul, care a dezvăluit cum s-a transformat din punct de vedere fizic și mental, povestit că cea mai mare luptă pe care a dus-o a fost cea cu zahărul, și nu cea cu kilogramele.
image
Mută un singur băț de chibrit pentru a rezolva acest test de inteligență. Ai 20 de secunde la dispoziție
Acest exercițiu matematic devine corect printr-o singură mutare. Doar cei cu o inteligență peste medie îl pot face în mai puțin de 20 de secunde.
image
Condimentul ieftin care luptă împotriva cancerului. Poate fi folosit în mâncăruri, deserturi și băuturi
Acest condiment nu doar că este la îndemâna oricui și aromatizează perfect preparatele gătite, dar are și numeroase beneficii pentru sănătate.

HIstoria.ro

image
Moștenirea fabuloasă a lui Heinrich Schliemann, descoperitorul Troiei
Când, în 1891, i s-a citit testamentul, s-a dovedit că Heinrich Schliemann lăsase în urmă o moștenire (apropo de lichidități, judecând după valoarea de azi) de aproximativ 100 de milioane de euro.
image
„Orașul de aur”, de sub nisipurile Egiptului
Pe lista descoperirilor recente și considerate fascinante se înscrie și dezvăluirea unui oraș de aur, din Luxor, Egipt.
image
Ce mai mare soprană a nostră, Hariclea Darclée, cea care a salvat opera La Tosca / VIDEO
E duminică, 14 ianuarie 1900, iar pe scena Teatrului Constanzi din Roma are loc o premieră memorabilă:„Tosca”, opera în trei acte a lui Giacomo Puccini. E prima reprezentaţie a poveştii dramatice care va cuceri lumea, iar soprana româncă Hariclea Darclée o interpretează pe Floria Tosca.