Portretul unui adolescent altfel

Imaginea adolescentului român de început de mileniu are mai curînd culorile terne ale eşecului la bacalaureat sau la felurite teste naţionale, ale modelelor prost alese sau ale idealurilor nechibzuite. Pierduţi printre exemplele dubioase care ţin prima pagină a ziarelor sînt, însă, adolescenţii obişnuiţi. Adolescenţii neobişnuiţi. Adolescenţii cu totul excepţionali.

Irina are 16 ani – pe care îi trăieşte firesc, zbuciumat sau destins, cu pasiuni sau cu frivolităţi, cu seriozitate sau cu umor. Nu poartă bentiţă tricoloră ca să le facă în sîc ungurilor şi nu participă la demonstraţii în Piaţa Universităţii. Citeşte Tolstoi, F. Scott Fitzgerald, Jane Austen şi face parte din elita celui mai bun liceu din ţară. Vrea să se facă avocat, e pasionată de cinematografie şi are un cîine şi o pisică.

În timpul liber citeşte, se întîlneşte cu prietenii, vede filme, construieşte lungi şi serioase argumentaţii pe diferite subiecte date de tatăl ei: delaţiunea, filmele lui Tarantino, poezia preferată, schimbări în programa şcolară etc.

Nu (prea) se uită la televizor, nu poartă blugi găuriţi şi nici farduri groase pe obraji. Îl admiră pe Cristian Mungiu şi pe profesorul de română.

Vorbeşte şi scrie foarte corect, este inteligentă, are mult farmec şi mult haz, cînd vorbeşte despre generaţia ei.

Ce vor adolescenţii? „Să fie fericiţi în dragoste şi împliniţi material“ – spune ea, cu zîmbetul pe buze. Ce îi sperie? „Posibilitatea de a fi nefericiţi cu profesia pe care au ales-o, şi sărăcia.“

Unde vede ea prăpastia între generaţii? „Părinţii nu sînt foarte interesaţi de viaţa extraşcolară a adolescentului lor. Or, eu cred că ceea ce ne defineşte pe noi, în primul rînd, este ceea ce se află dincolo de activităţile obligatorii, şi anume: pasiunile, prieteniile, conflictele, dorinţele, temerile... Sigur, e firesc să fii, ca părinte, preocupat în primul rînd de viitorul profesional al copilului, dar dialogul cu el n-ar trebui să se concentreze doar pe asta. Apoi, adulţii din jurul nostru nu ne dau prea mult credit în ceea ce priveşte viitorul nostru: în ochii celor care ne evaluează, părem deja o generaţie pierdută, şi nu e aşa. Pe de altă parte, şi noi, adolescenţii, avem vina noastră: ne place să ne autocompătimim, să ne plîngem că nu ne înţelege nimeni, să ne lăudăm că sîntem rebeli, nonconformişti etc. Cred că şi noi trebuie să demonstrăm că merităm atenţia şi încrederea pe care le pretindem de la adulţi.“

Despre şcoală: „Reformele din învăţămînt sînt superficiale, limitate, dese şi ineficiente. Spre exemplu, eu sînt la profilul filologic: de doi ani nu studiez decît autori români, iar la istorie învăţăm despre Ştefan cel Mare, timp de două săptămîni. N-am nimic împotrivă, dar cred că o deschidere mai mare către alte culturi nu poate strica. Apoi, dascălii, în general, nu par a-şi da seama cît de multă influenţă au asupra noastră prin felul în care ne predau o materie, prin modul în care ne explică ceva şi intră în dialog cu noi.“

Colegii de clasă ai Irinei citesc pe sub bănci, vorbesc despre iubire, dar nu cu părinţii lor (care „îi judecă“), despre modă, despre viitor. „Am un coleg pe care-l admir foarte mult, e cel mai inteligent dintre noi. Mi-a spus că nu vrea să plece din România, că vrea să rămînă, ca să schimbe în bine ce se poate schimba. Eu, însă, vreau să studiez în străinătate şi, dacă se poate, să rămîn acolo. Aici e o bătălie deja pierdută. Nu vreau să-mi sacrific şansele, visurile, pentru un scop iluzoriu. Nu cred că poţi reuşi de unul singur să schimbi ceva esenţial.“ Iată o voce de adolescent, căreia guvernanţii noştri ar trebui să-i acorde cel puţin tot atîta atenţie cîtă acordă, an de an, interminabilei „reforme a învăţămîntului“...

Maria Iordănescu este psiholog.