Se poate fără Facebook?
Zilele trecute – după ce, mai mulţi ani la rînd, a refuzat să îşi facă cont pe Facebook –, un amic mi-a dat ceea ce pe limba reţelei se cheamă add as friend. A fost, sigur, o mică surpriză. O fi fost amicul ultimul român conectat la Internet, fără user şi parolă pe site-ul albastru? Bineînţeles că nu. Dar cum e viaţa fără reţele de acest fel? Pierzi ceva esenţial?
Înainte de a reflecta eu însumi la astfel de lucruri, mi s-a părut corect să îmi întreb amicul – apropo, utilizator intensiv şi avizat de Internet – cum de nu-şi făcuse cont pînă atunci. „Ca să nu fac ceea ce fac de azi-noapte, să pierd timpul“ – a răspuns omul nostru. „Bun, dar atunci, cum de ţi-ai făcut cont?“ l-am întrebat – la care mi-a zis că s-a decis cînd s-a surprins piratînd în mod repetat contul propriei soţii, „ca să vadă ce se mai întîmplă.“
În aceste zile, numărul românilor conectaţi la reţea se apropie de 6 milioane. Cifra este impresionantă, comparabil cu totalul românilor conectaţi la Internet – conform unor statistici nu foarte precise – de 8-9 milioane. În România, ca şi în alte pieţe, dacă nu eşti pe Facebook, nu prea eşti nici pe Internet, se poate spune. Dar, la noi, reţeaua are succes şi din motive specifice.
Primul şi cel mai important dintre acestea este oferta din ce în ce mai anemică a altor canale media. Presa cotidiană e în degringoladă, televiziunile politice au parti-pris-uri care te gonesc, iar entertainment-ul prezent pe posturile de top e preponderent format din show-uri mondene vulgare sau din filme de duzină. Excepţiile notabile, reţetele de succes din toată lumea – gen Românii au talent – nu se găsesc pe telecomandă chiar zi de zi şi oră de oră.
Mai aproape de Web 2.0, blogurile – care au prins viteză în România acum şase-şapte ani – au rămas un gen de comunicare endemic, marginal, uneori specializat, dar care nu atinge masa critică de informaţie proprie, necesară pentru apariţia vreunui Huffington Post sau Mashable. Cu alte cuvinte, în România avem o ofertă media abundentă care e, de fapt, un vid de conţinut: toată lumea agregă pe toată lumea, radiourile copiază bloguri, superficialele televiziuni preiau temele site-urilor de ştiri, pentru ca acestea să dea şi ele informaţia posturilor TV mai bogate în resurse.
Pe de altă parte, criza e criză, ceea ce înseamnă că şi românii au mai multă vreme pentru entertainment ieftin (la propriu), iar acesta se găseşte, printre altele, pe Facebook. Cumva, pe reţeaua născută din voyeurism (prin expunerea unei baze de date cu studente de la Harvard), în România, s-a instaurat un fel de bunăvoinţă, de netiquette care elimină, în principiu, agresivitatea, încurajează o conversaţie, dacă nu totdeauna inteligentă, cel mai adesea urbană, exclude postacii politici şi pe obsedaţii de partide.
Facebook-ul este, pentru fiecare, o mică gazetă personală, în care, pe de o parte, eşti la curent cu ce face şi ce spune fiecare dintre cei cîteva sute de prieteni pe care-i ai. S-a discutat mult despre relevanţa şi consistenţa prieteniei, aşa cum e ea definită de clicurile de pe Facebook şi, desigur, lucrurile pot fi şi mai profunde decît se petrec în aşa-numitul timeline al fiecăruia. Dar, în principiu, dacă îţi alegi prietenii la modul economicos şi cu discernămînt, ceea ce vezi cînd deschizi site-ul poate fi interesant.
Dar, în plus, Facebook funcţionează şi ca un agregator de conţinut clasic. Aşa, deficiente cum sînt, canalele media tradiţionale nu sînt chiar uniform imbecile, egal mincinoase şi lipsite de oameni talentaţi, de la un capăt sau altul. Cititorii sau utilizatorii remarcă adesea cîte un text bine scris – fie el al unui condei consacrat sau o postare pe blog a unui nou-venit cu sclipiri – şi îl dau mai departe, viralizîndu-l. Link-urile pe care le găseşti pe acelaşi wall sînt, probabil, în ultimă instanţă, motivul pentru care amicul meu s-a decis, în cele din urmă, să îşi facă un cont.
Bineînţeles că, pînă la urmă, toate au un preţ – în ultimă instanţă, pierderea de timp de care se temea amicul. La care se adaugă şi cantitatea de date personale pe care le oferi reţelei şi care, la un moment dat, îţi creează – nu numai pe Facebook – o imagine mai precisă decît ţi-ai putea dori. Mai important e faptul că Facebook înseamnă, de regulă, şi un anumit grad de inconsistenţă culturală, despre care vorbeam în prefaţa la volumul despre reţea al lui Alex-Brăduţ Ulmanu – Cartea feţelor. Spuneam acolo că Facebook înseamnă primatul clicului – sau, pe tabletă, al tap-ului – asupra tastaturii. E de domeniul evidenţei că mesajele lungi se scriu rar şi se citesc şi mai rar; în schimb, folosim intens diferitele butoane existente. Ceea ce înseamnă că pe Facebook prestăm un fel de dans de societate, un balet nonverbal ale cărui sensuri profund umane sau spirituale rămîne încă să le stabilim, presupunînd că ele există. Cu siguranţă, Facebook-ul nu este pentru asceţi culturali şi nici pentru grafomani.
În doze prea mari, Facebook poate, desigur, deveni o obsesie care te împiedică să trăieşti. Un studiu recent din Marea Britanie arată, însă, că cele 33 de milioane de utilizatori îşi petrec aproximativ 34 de milioane de ore zilnic în reţea. Adică ceva mai mult de o oră pe cap de utilizator. Comparativ, consumul de televiziune este, în ţările europene, între 3 şi 5 ore pe zi. În 2010, tot britanicii petreceau 4,18 ore zilnic în faţa televizorului. Cu siguranţă, nu numai cu filme de artă şi talk-show-uri de la BBC. Iar consumul de Internet tinde să-l înlocuiască sau să se suprapună peste cel de media clasică. Prin urmare, vorbim de schimbări, dar nu de o apocalipsă cibernetică.
Pînă la urmă, a fi sau a nu fi pe Facebook e o opţiune personală. Iar liniştitor în toată povestea e tocmai ceea ce poate părea pe dos: mediocritatea agreabilă a reţelei e garanţia că, aşa cum arată acum, lucrurile nu au nimic tenebros în ele.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
