La biserică
Copil ceauşist fiind, primele mele contacte cu biserica au fost mai curînd afective şi... poetice, decît substanţiale. Tatăl meu, deşi provenea dintr-o familie de preoţi, era ateu. La fel şi bunicul meu, băiat de preot el însuşi (cel puţin, ei aşa credeau şi se declarau, deşi faptele îi contraziceau de multe ori...). Latura feminină a familiei a salvat situaţia (desigur, depinde de perspectivă). În primul rînd, m-au botezat, deşi mai tîrziu. Apoi, m-au învăţat niscaiva rugăciuni. De fapt, cam singura pe care o ştiam era „Înger, îngeraşul meu“, şi asta printr-o filieră catolică (mama naşei). De asemenea, de Paşti, de pildă, îmi amintesc că treceam pe sub masă la biserica din cartier. Şi cam atît.
În liceu, evenimentul „monden“ şi de gaşcă legat de biserică era... Învierea. În fiecare an, ne pregăteam cu ceva timp înainte cu cine şi unde să mergem la Înviere (la care se participa cu acordul tacit al sistemului, însoţit, desigur, de nenumărate razii ale Miliţiei de atunci, lume multă fiind pe stradă). Nu cred că vedeam ceva neapărat sacru în asta, ci, mai curînd, o acţiune de grup care, în mod neobişnuit, avea loc noaptea şi era învăluită, astfel, într-o aură de mister.
Slujba de Înviere însemna, pentru noi, strict intervalul de cinci-zece minute cînd se dădea lumină şi se cînta „Hristos a înviat!“ Am exagerat cînd am spus că nu aveam sentimentul sacrului: oarece tot mişca în noi, pe cînd hălăduiam apoi, în noapte, din biserică în biserică, de dragul aventurii. Simţeam ceva nelămurit... altfel.
Cînd m-am căsătorit, nu am vrut să fac nunta şi la biserică: în mintea mea de-atunci, asociam cununia religioasă cu circul nunţii cu dar, pe care-l urmărisem în varii situaţii. Căsătoria religioasă am făcut-o mulţi ani mai tîrziu. După ce descoperisem – mai curînd printr-o întîmplare (deşi, cum tot aud în ultimul timp, nimic nu-i întîmplător) – biserica.
O prietenă de la Paris îmi dăduse un pachet de ceai pentru părintele Iustin Marchiş, de la Stavropoleos. I l-am dus şi apoi am revenit la biserică, într-un moment de cotitură al existenţei, cum se zice (sună, acum, uşor comic, dar atunci părea dramatic). M-am hotărît să mă spovedesc pentru prima dată. Părintele mi-a înmînat cărticica de rugăciune, cea cu păcatele, printre altele...
Nu mică mi-a fost mirarea cînd am văzut că majoritatea lucrurilor pe care le făceam puteau fi păcate... (Abia în timp am înţeles că e o chestiune de grad, cele capitale făcînd excepţie, evident.) De pildă, faptul că mîncam mai mult, cu lăcomie; toate orgoliile mele de diverse feluri, pe vremea aceea mai gonflate; mînia pe care nu puteam s-o stăpînesc în lucruri de nimic...
Desigur, nu eram chiar ca-n Seven (1995, David Fincher), dar self-esteem-ul de jună în pline puteri, care nu-şi mai încape în piele, a mai avut de suferit. După care am început să merg la slujbe. Nu foarte des, ce-i drept, şi mai ales la cele de seară. La Stavropoleos, loc în care nu am văzut încă nimic urît, ori kitsch, fiecare obiect fiind adecvat şi exact la locul lui. Şi am mai găsit acolo ceva ce am mai întîlnit în puţine locuri: se înţelegea tot ce spuneau preoţii la slujbă, şi textul acesteia nu mai părea doar un murmur fără sens...
De atunci, evident, am priceput tot mai multe. Am căpătat răbdare şi o mai mare doză de toleranţă pentru ceilalţi: de pildă, la coada la spovedanie, nu-mi puteam permite să mă enerveze cei din faţa mea sau să-mi doresc să le-o iau înainte...
Cînd mi s-a născut copilul, am hotărît să merg mai des, ca să-l împărtăşesc. Dar şi pentru că era (şi este) de-a dreptul încîntător în curtea interioară a bisericii, unde nenumăraţi copii zburdau (şi zburdă) liberi.
De atunci, mi s-au întîmplat, ca fiecăruia dintre noi, şi bune, şi rele. Şi nu am fost, nici pe departe, stîlp de biserică. M-am dus destul de rar, copilul crescîndu-mi. Nu am stat destul la slujbele lungi şi serioase de Crăciun sau de Înviere. Dar mi-am propus s-o fac şi am rămas o aspirantă la sentimentul pe care mi-l dă mersul acolo. Evident, e o chestiune de trăire şi opţiune personală, pe care nu am făcut decît s-o împărtăşesc.
