Sportul ca acrobaţie şi dresaj
De mult, de foarte mult timp, sportul şi-a pierdut rostul iniţial, cel din vremea olimpiadelor greceşti: performanţă individuală, rezultată din exercitarea la superlativ a unor abilităţi curente: alergarea, aruncarea discului sau a lăncii, condusul carelor etc. Astăzi, competiţiile au alte misiuni şi alte mize, mai aproape de cele ale marilor corporaţii, decît de bucuria simplă a virtuţilor dobîndite prin efort propriu.
La televizor, o emisiune despre fostele mari gimnaste ale României: Nadia Comăneci, Teodora Ungureanu, Emilia Eberle. Mi-aduc aminte, evident, de anii lor tineri, petrecuţi aici, în ţară, de bucuriile şi emoţiile cu care le urmăream la olimpiade, de pumnii strînşi ţinuţi după fiecare exerciţiu care stîrnea ropote de aplauze, în timpul de deliberare al comisiei de arbitri. Nu ghiceam nimic din sacrificiile lor din culise, vedeam doar bucuria cu care îşi anunţau prezenţa în faţa fiecărui aparat de gimnastică.
La 20 de ani după, aflăm ce se ascundea în spatele medaliilor cucerite: eforturi supraomeneşti, antrenamente extenuante, regim alimentar draconic, pedepse fizice. Sportivele vorbesc despre bucuria şi plăcerea cu care îşi făceau treaba, dar şi despre imensele poveri care le apăsau umerii: dacă greşeau, dacă ratau calificările sau pierdeau locul pe podium, „România întreagă s-ar fi acoperit de ruşine“. Misiunea lor, deci, aşa cum le era prezentată de antrenori şi de autorităţile de atunci, era să nu-şi facă ţara de rîs. În comunism, sportul devenise pentru copii şi tineri o sarcină de partid. Un dresaj, în urma căruia n-a rămas decît bucuria inocentă a reuşitei, confiscată în fotografii de propagandă neruşinată.
Privesc şi astăzi la cîteva dintre competiţiile sportive. Şi văd în ele, cu inima strînsă, mai curînd încrîncenare, nefiresc, spectacol, primejdie, decît frumuseţe, eleganţă, talent, fairplay. În exerciţiile sportive, de oricare fel ar fi ele – fotbal, gimnastică, atletism –, nu mai e vorba, de mult, de „întreceri“ în care miza este să dovedeşti doar că eşti cel mai bun. Sportivii de azi îşi testează mai curînd abilităţile de a deveni un brand, capacitatea de a se vinde pe bani mulţi. Sportul nu mai este distracţie, plăcere, bucuria de a sta la linia de start, umăr lîngă umăr, cu un competitor. Limitele fizice umane sînt puse la grele încercări, fiindcă fiecare secundă de antrenament, fiecare cameră din cantonament înseamnă investiţii uriaşe, care trebuie recuperate în grabă. În patinaj, gimnastică, schi, cîştigă puncte, întîi de toate, mişcările riscante, salturile dificile, rotirile în aer extravagante, gesturile periculoase. Oamenii vor circ, la propriu, acrobaţii fără plasă de protecţie, şi nu sport pur.
Sportul pare că-şi pierde pe zi ce trece virtuţile pedagogice: ignorat în planurile de învăţămînt, concurat serios de calculator şi învins de betoanele care epuizează rapid orice tentativă de mişcare în aer liber, preţuit în exces pentru false iluzii de îmbogăţire facilă şi prezent în emisiunile de ştiri mai degrabă în culori vulgare, de scandal şi cancan, sportul dispare încet-încet din viaţa copiilor noştri, lăsînd loc violenţei, ranchiunii, intoleranţei, lipsei de respect faţă de reguli.
Ce rămîne în urma sportului de azi? Răni, decese, violenţă, crime, droguri, înşelătorii, iachturi luxoase, cifre de afaceri fabuloase. Adică opusul „culturii fizice“, care voia excelenţa corpului, ca semn al excelenţei interioare şi al armoniei cu lumea.
Maria Iordănescu este psiholog.
