Vreo şapte fotografi şi cameramani înconjoară, ca nişte vulturi, o femeie îmbrăcată în negru, cu gluga trasă pe cap şi faţa acoperită de o eşarfă cu model piele de leopard.

Parcă pentru a smulge o bucată din ea, fiecare jurnalist încearcă în goană şi fulgerător să se apropie cît mai mult ca să-i surprindă chipul.

Femeia merge alert pe trotuar, cu trei genţi în mîini şi pe umăr. Se apropie de o maşină la care o aşteaptă un bărbat, şi el cu gluga trasă. Pentru că jurnaliştii stau între ea şi automobilul salvator, panicată, pentru o secundă, îi împinge pe fotografii din faţă. Din geanta de pe umărul său se aude un mieunat, pe care, prima dată, l-am crezut a fi un scîncet de bebeluş. M-am convins că nu-i aşa doar cînd am văzut pisica, prin plasa laterală a genţii.

Bărbatul o ajută pe doamna fără chip să-şi pună lucrurile în portbagaj, iar apoi, cu toată agitaţia păsărilor de pradă din jur, femeia reuşeşte să se urce în maşină. Automobilul pleacă imediat.

Nici unul dintre jurnalişti nu cred că ştia cine era femeia. Simplul motiv că a ieşit din casa din oraşul Cambridge (lipit de Boston) în care a locuit familia Ţarnaev a transformat-o imediat într-o ţintă. După cîteva verificări, presa descoperă că femeia ar fi fost Katherine Russell, soţia lui Tamerlan Ţarnaev, cel mai în vîrstă dintre cei doi fraţi acuzaţi a fi autorii atentatelor de la maratonul din Boston.

Totul se întîmpla la puţine ore după ce fratele mai mic, Djohar Ţarnaev, a fost prins, iar Tamerlan a murit în urma unei confruntări violente cu poliţia.

Casa în care au locuit cei doi, pentru o perioadă, alături de restul familiei, se află pe o stradă cu un aspect numai bun de pus în vederile cu zona Bostonului. Copaci înfloriţi, imobile cu aspect de vile de vacanţă, oameni care, dimineaţa, îşi plimbă liniştiţi cîinii.

Clădirea de la numărul 410 e cea mai neîngrijită de pe stradă. Are două etaje şi se află în fundul unei curţi înguste, în care mai există acces la o altă casă mai mică. Un geam de la ultimul etaj e spart, iar fereastra cu ramă albă atîrnă spre exterior, pe punctul de a cădea. Lîngă uşa de intrare în clădire sînt trei cutii poştale ruginite şi cu vopseaua uscată, jumulită. Două au lipite bileţele cu numele locatarilor, una nu. De asemenea, două biciclete stau aruncate într-un colţ din curte, dîndu-mi impresia că proprietarii ar fi cuprinşi de o mare silă. Pentru a intra în curtea fără poartă, trebuie să treci pe sub o boltă acoperită de o plantă căţărătoare care încă nu a înfrunzit. În combinaţie cu maroul posomorît al clădirii, atmosfera locului devine apăsătoare.

Pe drum se văd urme de cioburi, probabil de la un geam de vehicul spart. La cîţiva metri mai încolo, sub roata unei maşini stă captivă o bucată de bandă galbenă, utilizată de poliţie pentru a încojura zonele în care accesul publicului este restricţionat.

Matthew Stuber este un tînăr om de afaceri, care locuieşte din anul 2009 în casa din aceeaşi curte cu imobilul în care se află apartamentul familei Ţarnaev. Îşi aminteşte că spaţiul de la etajul al doilea era aglomerat la început, de prezenţa a destui oameni a căror relaţie nu o ştie. I-a întîlnit de cîteva ori pe cei doi fraţi, care, de la o vreme, nu prea mai treceau pe acolo. Pe Tamerlan îl descrie, într-un cuvînt, ca fiind „filfizon“. Cu haine ţipătoare, folosea bolta de la intrarea din curte pentru a face tracţiuni la bară în văzul lumii – spune vecinul. Pe Djohar şi-l aminteşte ca fiind un adolescent timid. Nu poate spune, însă, că i-a cunoscut bine, ceea ce – ţine să precizeze – e normal într-un oraş format dintr-o amestecătură de studenţi, imigranţi şi localnici.

La cîteva case mai încolo, îl întîlnesc pe Carlos. Trăieşte aici de 35 de ani, dar mărturiseşte că nu-şi cunoaşte vecinii. Peste noapte a dormit în hotel, căci strada era închisă seara de poliţiştii încă aflaţi în urmărirea lui Djohar. Admite că e ciudat pentru el să afle ce fel de oameni a avut în preajmă.

Zona în care a fost arestat Djohar Ţarnaev, ascuns într-o barcă din curtea unei case din oraşul Watertown (tot de la periferia Bostonului), a rămas închisă curioşilor şi presei, pentru mai multe zile. După capturarea suspectului, maşini de poliţie blocau aleile. Locul era puternic luminat cu ajutorul unor reflectoare mobile, iar prin faţa casei se întrezăreau siluetele unor agenţi îmbrăcaţi în costume albe, ca ale cercetătorilor care intră în laboratoare cu viruşi. Cam atît vedeam eu, de la o distanţă de vreo 500 de metri.

Mult mai aproape de toată nebunia a fost însă un alt român, Dumitru Ciuc. Din anul 1989 acesta trăieşte împreună cu soţia şi copiii pe strada Franklin din Watertown. Cartierul e frumos, compus din case prietenoase, cu gazon verde crud în faţă, ca-n filmele americane. După ce toată ziua de vineri, 19 aprilie, poliţiştii s-au învîrtit prin zonă, iar oamenilor li s-a spus să nu iasă din locuinţe, spre seară, recomandarea a fost ridicată. Pe la ora 18, Dumitru Ciuc a auzit o bătaie în uşă. Un ofiţer de poliţie i-a strigat: „Evacuaţi casa imediat!“ Cînd a ajuns în stradă, a observat că toată zona era înţesată cu membri ai forţelor antitero şi agenţi. Împreună cu soţia, a fost dus repede de poliţişti la vreo 300 de metri mai încolo, în spatele unei alte vile. În acel moment, au început să se audă împuşcăturile. „Ca-n zona de război“ – povesteşte românul. Au stat la adăpost aproximativ trei ore, fără să ştie ce se întîmplă, după care li s-a permis să se întoarcă în locuinţă.

Două dormitoare de la etaj au fost ocupate, probabil, de forţele speciale. „Geamurile au fost scoase şi puse în mijlocul casei. Maşina mi-a fost acoperită cu o prelată“ – îşi aminteşte Dumitru Ciuc. Urmele de gloanţe sînt multe. „Am pe peretele din spate şapte. În grătarul electric am unul. În copacul din spatele grădinii sînt vreo opt. Bineînţeles, şi prin gard.“

Familia Ciuc a avut ghinionul să locuiască la vreo 30 de metri de aria în care Djohar Ţarnaev a fost prins, ascuns în barca din grădina unui vecin. Casa lor este a doua în şir de la cea în care s-a petrecut ultima confruntare între suspect şi forţele de ordine. De la etajul locuinţei sale, Dumitru Ciuc spune că se vede clar şi barca în care se refugiase Djohar.

Nu am putut să merg să văd casa familiei Ciuc pentru că accesul în zonă nu era permis decît rezidenţilor.

Îl întreb, în final, dacă are de gînd să se mute, din cauza celor întîmplate. Răspunsul e clar: „Nu.“ Românul completează, într-un ton optimist, de american: „Totul va fi în regulă. Viaţa merge înainte.“

Imediat după cele două explozii din timpul maratonului din Boston, centrul oraşului a fost izolat. Un ultim bilanţ arăta că trei oameni şi-au pierdut viaţa şi alte 250 de persoane au avut de suferit în urma deflagraţiilor.

Toate drumurile adiacente străzii Boylston, unde au fost puse bombele, erau închise cu bariere şi păzite de militari din garda naţională şi de poliţişti. Vehicule militare Humvee şi altele ale trupelor speciale stăteau parcate în intersecţii. Într-un oraş relaxat ca Bostonul, era tare ciudat să auzi, din loc în loc, răzbătînd lătratul agresiv al cîinilor. Cîini de la unităţile K9 ale poliţiei.

La nici o zi după explozii, cu toate că semnele tragediei erau evidente în centrul Bostonului şi oraşul era asaltat de jurnalişti, autobuzele speciale pentru tururi turistice funcţionau şi aveau destui pasageri. Terasele cafenelelor şi ale restaurantelor nu duceau nici ele lipsă de clienţi.

Într-un capăt al străzii Boylston, de la care începea blocajul pentru aria din jurul exploziilor, americanii au improvizat un memorial. Pe gardul care bloca strada, dar şi pe asfalt, oamenii au adus steaguri, buchete de flori, cîte trei lumînări, baloane inscripţionate cu „Însănătoşire grabnică“ sau mesaje pe hîrtii: „Boston, te iubesc“, „Bostonul va învinge“.

Cu tot optimismul public afişat, momentul atentatelor a fost unul marcant pentru cei care s-au aflat în preajmă. Juliette Fontaine, belgiancă, profesoară în Boston, era printre „spectatori“, la doar cîţiva metri de explozia petrecută în apropiere de linia de sosire. „Am văzut oameni fugind speriaţi, plîngînd. Şi eu am luat-o la fugă, căci nu ştiam ce s-a întîmplat. (...) A fost îngrozitor. Sînt încă puţin speriată.“

Tot în zona deflagraţiilor s-a întîmplat să se afle domnul Kelly. Era de serviciu ca portar la un hotel din centrul oraşului. Cu vorbe puţine şi reţinute, fără nici o urmă de zîmbet, acest american de rînd nu împărtăşeşte abordarea pozitivă a unora dintre concetăţenii săi. „M-am săturat. Sînt sătul să mă simt în primejdie.“

Această tensiune acumulată şi mîndria şifonată i-au făcut, probabil, pe unii locuitori ai Bostonului şi ai comunităţilor din jur să iasă în stradă, să chiuie, să ţopăie, să arate pumnul la camerele de televiziune şi, din loc în loc, să se bucure penibil, ca la victoria într-un meci de fotbal, în momentul în care Djohar Ţarnaev a fost prins de poliţie.     

Octavian Coman este jurnalist.