TÎLC SHOW

E ca la ruletă. Nu ştii ce se va întîmpla, cine va apărea pe ecranul calculatorului şi ce va spune. În ultimele săptămîni, pe Internet se comunică arbitrar. Chatroulette a avut succes fulgerător, într-un timp extrem de scurt, în care alte proiecte online nici nu apucă să se dezmeticească. Băiatul care l-a făcut e din Moscova, are 17 ani şi spune că s-a plictisit să vorbească mereu online doar cu prietenii lui. De ce n-ar face-o la întîmplare, cu străini? Aşa s-a născut Chatroulette, locul unde c

– Nu, e relativ de curînd... Ştii foarte bine că am trăit, ca să spun aşa, cu HR în casă şi chiar mă pricep. Dar de ceva timp am început să mă întreb ce fac eu cu viaţa mea şi mi-am dat seama că nu asta vreau să fac! Mi-am dat demisia şi mi-am găsit destul de repede (înseamnă că sînt bună, nu!?) un job, tot în resurse umane şi tot într-o corporaţie, dar doar pentru trei luni. Fix cît să am timp să mă hotărăsc ce o să fac de acum încolo.  – Şi cam la ce te-ai gîndit? o întreb eu, curios.  – Orice

Rablele sînt, ca şi ruinele, prezenţe nelipsite ale peisajului nostru cotidian. De aceea iniţiativa Guvernului, mai precis a Ministerul Mediului, de a aplica programul de eliminare a rablelor e de salutat. În ultima lună au fost trimise la REMAT cîteva zeci de mii de rable (cu ruinele e mai greu). Partea a doua a programului, cea care prevedea ca posesorii de vouchere obţinute prin casare să-şi cumpere mai ieftin maşini noi, nu a reuşit la fel de bine (pînă acum e vorba de doar cîteva mii de). U

Luîndu-ne după un şir de titluri ale cărţilor cutărui autor (ce se întîmplă a fi unul şi acelaşi cu al materialului de faţă), anume Prozarium, Simpleroze, Istoriile unui matroz întors de pe Planeta Roz, Roşul uşor e rozul iluzor, am putea crede că, dintre culori (sau nuanţe, dacă e să fim pedanţi), preferă rozul...

Mămicile din România îşi vor aduce aminte, poate, cum îşi întîmpinau puişorii în zori de zi – sau o mai fac şi acum – cu o mică rimă infantilă: Bună dimineaţa, s-a sculat şi raţa (mai departe nu mai ştiu…). Ei bine, zilele trecute eu m-am trezit, lac de sudori, cu următoarea rimă adusă la zi

Undeva pe Valea Prahovei, într-un mic local. Tipul acela de restaurant de tranziţie, slab luminat, unde pare că nu se întîmplă niciodată nimic şi în care chelneriţa stă de vorbă la o masă cu un cunoscut, aşteptînd să-i apară şi iubitul. Într-un colţ, două fete beau un suc la o mică bîrfă. Şi ele par s-o cunoască pe chelneriţă.

● Cînd se asociază două cocoloaşe, fiecare dintre ele este cocoloşul celuilalt.

Dacă nu sînteţi la curent cu ce se întîmplă în entertainment înseamnă că pur şi simplu nu mai aveţi curent. Pot să înţeleg – şi eu, şi pensionara care s-a trezit acasă cu o factură de 17.000 de lei noi, la un consum real de vreo 17 lei. Nu mai poţi avea încredere în electroni, în ziua de azi.

Pe la 1800, principala sursă de deficit în comerţul exterior al Principatelor Române era importul de butci de la Viena. Butci, rădvane, caleşti, spuneţi-le cum vreţi, boierii români şi le cumpărau să se dea jos din ele pe la chefuri, exact ca-n ziua de azi.

Ce mi-au făcut plimbările prin staţiunile de schi străine din biata Sinaie! Era cea mai strălucitoare, high-life-ul absolut, cu pîrtiile ei deschise şi lungi, cu soarele ei de primăvară şi Peleşul sclipind în vale.

Oare de ce colecţionăm? De unde ni se trage această pasiune de a ne înconjura de nişte obiecte care să ne „reprezinte“, pe care le simţim ca pe un fel de „bogăţie“ personală şi pe care ajungem să le numim, uneori, „patrimoniu“?

10: O oră de desen. Domnul profesor de desen (sau, pentru paseişti, desemn) intră pe uşă cu un ghemotoc, în mîna stîngă, de hîrtie. Îl instalează pe catedră (în aşa fel încît să fie vizibil întregii clase) şi ordonă: „Desenaţi-l! Aveţi la dispoziţie toată ora“.

– Mi-am luat liber de la slujbă ca să merg la o conferinţă, îmi povesteşte R. Doar că am aflat cu o zi înainte că nu se mai ţine, aşa că m-am urcat în maşină şi m-am dus la schi. Dacă tot aveam două zile libere... Doar că peste două ore eram deja pe Facebook, cu poza mea în vîrful muntelui, iar peste încă două ore m-a sunat şeful: „Bine, nu am nimic împotrivă, dar trebuia să-mi spui şi mie unde eşti, că dacă ţi se întîmplă ceva eu plătesc asigurările...“

M-am aşezat fără să-mi iau pulsul pe scaunul negru, de birou obişnuit de multinaţională. Pulsul? Păi, îţi trebuie inimă pentru asta, nu? Şi oricum, după atîţia ani nu mai ai emoţii, după cum nici mecanicul de locomotivă nu mai simte că are în spate o sută de vagoane… În faţa mea, cele patru camere negre, ornate cu promptere, stăteau ca patru călăi încurcaţi de misiunea lor. Ziua execuţiei, în direct: cam asta e retragerea unui crainic.

De ceva vreme, service-urile auto nu mai sînt ce erau odată. Nea Gogu cel voinic şi mereu murdar de ulei, cu fes pe cap şi cu puloverul de pe sub halatul albastru, a fost înlocuit de mai tînărul şi suplul domn Silvian (sau Octavian) cu şapcă şi salopetă aprins colorate, pe care scrie mit motors, peugeot team ori castrol service. Uneori însă, atunci cînd predai maşina nici măcar nu mai vezi vreun domn, ci numai domnişoare în fuste scurte care te roagă frumos să completezi un formular, te invită s

Chiar la începutul romanului său Anna Karenina, Tolstoi afirmă că toate familiile fericite se aseamănă între ele, în timp ce nefericirea este diversă, fiecare familie fiind nefericită în felul său. Frumos! Dar nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă este şi adevărat.

1. „Pudrează-mă!“ se milogi prinţesa de fluturele ce-i căzuse-n plasă. Acesta începu să-i ningă pe decolteu, pe umeri şi pe braţe... Prinţesa-şi luă agale zborul, – în timp ce o omidă gol-goluţă o privea, de jos, cu ochi uriaşi.

Îmi aduc aminte gările în ianuarie, acum 20 de ani. În fiecare dintre ele, la capătul a cel puţin unui peron, o ceată de puştani cu mutre încurcate se învîrtea năucă pe lîngă valizele de lemn. Ultimele ore de civilie: doar bolnavii care aşteaptă o operaţie grea ştiu ce înseamnă exact asta.

Iarăşi ninge, pentru a cîta oară în această iarnă... Încă un bulgăre de zăpadă zvîrlit împotriva celor care în ultimii ani au făcut din lupta contra încălzirii globale o adevărată religie.

Ar fi mai potrivit ca un CV (de la curriculum vitae, parcă,– în latină) să se cheme,-n loc de, vai, SiVi (!), 105.

Un mail bîntuie spaţiul virtual. L-au primit mai multe cunoştinţe. Iată-l: „From: Horia Bernea [mailto:horia.bernea@yahoo.com] Sent: Thursday, February 04, 2010 7:20 PM Subject: cate zile mai are de trait Potrivit proiectului iniţiat de actuala conducere a Muzeului Ţăranului Român, depus la Ministerul Culturii, în baza căruia s-au obţinut banii pentru reconsolidarea clădirii, din luna mai a acestui an se va trece la strîngerea expunerii Horia Bernea.

În studenţia mea, circula un banc excelent, cu miliţieni. Se apropie un „tablagiu“ (cum li se spunea, pe atunci, vajnicilor apărători ai „ordinii“, mai degrabă decît ai „liniştii“, publice) – plin de importanţa celor două trese ale sale – de un tip care vorbea, fără oprire, în faţa unui acvariu, de unde peştii priveau curioşi în afară, scoţînd, în răstimpuri, bule de aer.

Zapînd ca tot omul muncii înainte de culcare, am dat întîmplător peste Ultimul duel, un documentar istoric foarte british despre un ultim duel care a avut loc pe la începutul secolului al XIX-lea undeva în Scoţia.

Depresia se leagă de navigaţia pe net. Mai precis, e cam direct proporţională cu timpul pe care îl petreci online. Asta au descoperit nişte cercetători britanici. Fireşte, am citit chestia asta tot pe net şi mi-am verificat imediat starea de spirit. Da, eram trist. Studiul e adevărat. Din două surse: aşa zice şi soţia mea.

La radio zice ceva în germană de stau, la Kufstein. Ne aşteaptă adică o coadă, un ambuteiaj, pe autostradă. E sfîrşit de vacanţă şi toţi nemţii, polonezii, slovacii, cehii, ungurii, românii sau bulgarii care au fost la schi în Austria se întorc acasă pe acolo. Panourile electronice semnalizează viteza maximă de 60 km pe oră. La radio se vorbeşte de rute alternative. Apare un ausgang spre St. Johann.

Cînd am făcut Ateneul, am strîns leu cu leu. Cînd am plecat la război, doamnele au făcut ciorapi şi feşe pentru răniţi. Cînd am făcut privatizarea, ne-am băgat cu toţii în asta, cupon după cupon.

Prin parbriz, omul amintea rizomul. Părea rizomul însuşi, tulpina subterană, deci, a unui, să zicem, exemplar de mătrăgună. Cumătră bună, mătrăguna-i îngăduise omului să-i semene oleacă. Prin parbriz, omul (foarte scund, – încît capu-i mare şi stufos mai că nu depăşea volanul) evoca rizomul mătrăgunei. Parbrizul (cu, uitasem să precizez, brizbiz, – căruia unii-i spun brizbriz) era tulbure, ud, opac aproape, din pricina cumetrei ploi.

Turismul a scos la lumină şi din sărăcie multe locuri ce păreau destinate uitării. În unele ţări fenomenul a început încă din secolul al XIX-lea, în altele, după Al Doilea Război Mondial.

Un prieten al meu cu mult mai tînăr, anume Dan [J.] Ungureanu, mi-a trimis, deunăzi, un e-mail cu următorul conţinut: „Ghiciţi de pe lista de mai jos! Există vreo limbă papuaşă pe această listă?

Valul bezmetic de vaccinări care a urmat nefericitei morţi a unei persoane publice chiar poate rămîne în istorie ca „fenomenul Tecuceanu“, căci rezumă cît se poate de bine o stare de spirit mult mai generală decît evenimentul în sine. Societatea de consum a descoperit relativ recent una dintre cele mai eficiente (şi îndoielnice...) strategii de marketing: frica vinde, iar frica de moarte – respectiv grija/îngrijorarea faţă de propria sănătate – mai dihai decît altele.

În săptămînile astea din urmă am făcut numai prostii. Am adormit la operă la New York (Mozart, de ce n-ai băgat şi tu o chitară bas?). În loc să văd peisajul din Caraibe, m-am împiedicat de lenea localnicilor (Tortolezi, voi eraţi doar prudenţi, nu lenţi, iertare!). Şi în general, ce-am căutat în Caraibe cînd acasă ninge şi se pregătesc concedieri (de unde, de altfel, vine şi cuvîntul „concediu“, cunoscătorii ştiu legătura)?

Într-o seară am pornit către CinemaPro cu gîndul să văd un film într-o sală de cinematograf, o distracţie tot mai rară. Pe strada Ion Ghica era însă o mare fojgăială. Cîţiva inşi îndrumau maşinile către locuri de parcare numai de ei ştiute şi bine păstrate.

Deochiul violet   Nici nu s-a stins bine rumoarea vaccinării şi ţara a fost cuprinsă de alt vuiet, parcă mai amplu şi mai durabil: războiul undelor mai mult sau mai puţin violete şi violente. Ce părere am? Am fost întrebat şi eu în cîteva rînduri şi nu am răspuns niciodată, pentru simplul motiv că n-am decît o părere mică şi proastă, care nu are de ce să devină publică. După cum, la fel de evident, nu mi-am dat cu părerea despre gripă sau vaccin, subiect rezervat specialiştilor în domeniu.

MIRELE: poate şi pentru că-mi evoci mai „toată bogăţia şi confuziunea“ (vorba unui poet de seamă) „a pădurii“; poate şi pentru că nu te-ai desprins cu totul de verdele-i sălbatic şi umbros, de luminişurile lui pătate cu soare pîlpîind pe iederi, de reavănul şi negurile-i dese, – care te-mbie, fără să le temi; poate pentru că te ghemui, uneori, ca într-o scorbură, la pieptul celui drag, pentru că-ţi culci pe faţa lui obrazul ca pe o coajă albă de arţar, pentru că miroşi a nucă nouă; poate pentru

Libertatea şi ochiul vînăt   „Mai poţi acum să-i justifici pe colegii tăi, jurnaliştii, care au umplut ziarele cu tine, care ţi-au făcut viaţa varză?“ „Ai primit ce-ai meritat, nu apăreai tu în tabloide pe principiul «dacă cere piaţa, trebuie să producem?»“ „Băăă, uite cine dădea lecţii de moralitate, nesimţitule, porcule!“

Din nou despre religie în şcoli   Am avut de curînd o discuţie cu fiul meu. Eram impresionat de cîte ştie despre sfinţi, aposoli şi întîmplări biblice. Le-a aflat pe toate de la orele de religie şi am devenit de-a dreptul invidios pe asemenea cunoştinţe pe care eu n-am avut vreodată ocazia să le dobîndesc în mod sistematic.

Kaum einen Hauch     MIRESA: Sărute-mă cu răsuflarea gurii sale! Din creştet pînă-n tălpi, – cu, numai, suflu-i. Cu doar suflarea gurii lui ce-adie aşijderi unei pale de vînt palid. Învelitoare fie-mi adierea-i, cea care, fără să adere la propria-mi carne, să mi-o mîngîie în treacăt, – ca atunci cînd sufli într-o carte, ca să-i desparţi prea alipitele petale...

Aproape de Ostrov e Păcuiul lui Soare. Numele e de civilizaţie inexistentă pe vreo hartă. Şi aşa şi pare. Insulă scăldată în mijlocul Dunării, insulă ce taie Dunărea, Păcuiul lui Soare, după unii cercetători, chiar cetatea Vicina, a fost un port de secol X. Din măreţia de atunci s-au ales numai pietroaiele. Pietroaiele vechi sînt învelite-n frunze de toamnă sau în ape cît pomii. Nu poţi ajunge acolo decît pe nişte serpentine lungi, prin nişte pustietăţi cu fereastră spre Dunăre. Să nu te opreşti

Continuarea scrisorii din nr. trecut: „…Am intrat în rîndurile unui grup de tineri ortodocşi care trăiesc, învaţă şi se comportă în lumina Sfintelor Scripturi, avînd totodată prin Internet legături cu tineri creştini din Bulgaria, Serbia şi Grecia. În aceste două luni am călătorit cu ei şi prin Europa, înfrăţindu-ne cu catolici şi protestanţi la fel de dornici ca noi să lucreze şi să gîndească spre pacea şi mîntuirea sufletelor noastre. Săptămîna trecută am fost în ţările scandinave şi am ajuns

Rare sînt locurile în care sentimentul echităţii să fie mai puternic ca într-un magazin de vechituri. Autohtoni şi desţăraţi, bogaţi şi săraci, tineri şi bătrîni, cotrobăie ore în şir în căutarea chilipirului. E locul unde dispar titlurile nobiliare, sîngele albastru trece în ruginiul comun, rangurile sociale nu mai contează, iar diplomele dobîndite prin renumite universităţi particulare nu mai au nici o relevanţă. Un spaţiu în care ifosele şi opulenţa nu mai sînt agresive.

Am recitit întîmplător textele dedicate „rusticului“ chiar de mine în chiar această revistă: se pare că nu am înţeles ce era esenţial, aşa că mai încerc o dată... Constatam că expresia care revine cel mai frecvent în descrierea amenajărilor recente ale gospodăriei săteşti este „ceva frumos“. „Casa şi grădina să fie frumoase, să fie la locul lor. Curtea bine întreţinută şi curată şi frumoasă se vede în sat de departe.“ „Frumosul“ este legat în majoritatea cazurilor de gratuit, de ieşirea de sub

Nu ştiu alţii cum sînt, însă eu mă întorc din Caraibe cu sentimentul datoriei împlinite. Datoria e aceea a fiecărui român cu dare de mînă şi dragoste de patrie: să călătorească departe, în căutarea dovezilor materiale cum că la alţii e şi mai rău, urît, necivizilat decît la noi.Le-am găsit, dar din păcate nu sînt multe. Vă scriu la ora 6 dimineaţa, după o noapte pe jumătate nedormită din cauza teraselor de pe mal. Sîntem cu barca ancorată în portul natural al unei insule, la 200 de metri de mal

În ultima vreme am luat notă de o serie de măsuri sau propuneri de măsuri de tot felul, care au provocat angoase colective. Ce s-a petrecut anul trecut cu impozitul forfetar (o încercare complet nereuşită de a scădea evaziunea fiscală) sau măsura ce interzicea cumulul pensiei cu salariul de la stat (care făcea dreptate, pe de-o parte, şi nedreptate, pe de alta) erau doar elemente ce anunţau un anume stil de guvernare. Se găsea o circumstanţă atenuantă atunci, în ideea că ministrul Gheorghe Pogea

Un alt, al treilea, litigiu apăru, cînd nimeni nu se aştepta la asta, în momentu-n care un acţionar de seamă atrase atenţia adunării cum că vocabulul Eichhörchen, ca şi, de altminteri, veveriţă, e un diminutiv şi, ca atare, un termen mai ispititor decît scoiattolo sau écureuil pentru micuţii alunari, şi că aceasta ar constitui o intolerabilă discriminare. Zadarnic i se explică, de către un lingvist tedesc, că écureuil, etimologic, implică, la rîndu-i, un diminutiv, – ca unul ce provine din lat.

La trecerea dintre 2009 şi 2010 am fost, recunosc, cel mai puţin – din întreaga şi destul de lunga mea viaţă – bîntuită de spiritul sărbătorilor. Explicaţii ar fi multe, care de care mai romantice (pe linia depresivă…). Există însă şi una mai pragmatică: gazdele alese, anul acesta, pentru revelion au fost ele însele prea puţin străbătute de spiritul în cauză. Mi-am petrecut noaptea de 31 spre 1, ca în fiecare an, într-o „pensiune agroturistică“. Denumire relativă: partea de „turistică“ se justi

E tot mai greu să leneveşti. În timpul anului, pui cărţi, filme, articole deoparte şi îţi spui că le vei savura cînd ai timp. Se adună un teanc mare şi cînd crezi că ai timp să leneveşti cu ele te trezeşti că nu ştii cu ce să începi. Cu orice începeam, mi se părea că nu voi avea timp, regretam ce nu începeam. În disperare de cauză, am tras la sorţi. Mai jos e ce îmi aduc aminte, foarte parţial. ● Germany – Jekyll & Hyde, de Sebastian Haffner. O carte scrisă la începutul războiului mondial, cînd

De ce călătoresc? Fiindcă se poate. E voie. Am prins şi vremea cînd nu se putea, cînd nu te lăsau nici în Bulgaria, dacă nu erai membru de partid (deţin dovezi, martori şi documente ale unei experienţe personale din 1988). Într-un fel, dar numai într-un fel, lucrează aici şi ispita fructului oprit. N-am avut voie? Ia să mă dumiresc din ce motiv, ce anume n-ar fi trebuit să văd. Dar călătoresc şi din sfînta curiozitate, căreia i se adaugă plăcerea de-a mă lăsa surprins.

În amintirea Magdalenei Boiangiu. Pentru prima oară în 17 ani ai Dilemei, redacţia începe un an fără ea. Rezumatul unor capitole absente. În Dilema veche din 15.10.09, ficţionarul a anunţat cititorilor săi fideli şi perfect existenţi că va pleca la Reykjavik, îngrijorat de cele întîmplate în viaţa fiului său inexistent. Grunna, logodnica acestuia, vicecampioană a Islandei la bridge, fusese internată în spital, urmare a unei grave depresii. Ficţionarul nu a mai efectuat acea călătorie. El a pus