Amintiri din leneveală

E tot mai greu să leneveşti. În timpul anului, pui cărţi, filme, articole deoparte şi îţi spui că le vei savura cînd ai timp. Se adună un teanc mare şi cînd crezi că ai timp să leneveşti cu ele te trezeşti că nu ştii cu ce să începi. Cu orice începeam, mi se părea că nu voi avea timp, regretam ce nu începeam. În disperare de cauză, am tras la sorţi. Mai jos e ce îmi aduc aminte, foarte parţial.

● Germany – Jekyll & Hyde, de Sebastian Haffner. O carte scrisă la începutul războiului mondial, cînd Hitler avea treabă cu Polonia, în cele cîteva luni cînd părea că nu se întîmplă nimic pe frontul de vest. Autorul este un avocat german, fugit în Marea Britanie şi care dorea să ofere decidenţilor englezi un instrument de a-şi înţelege adversarul (se zice că Churchill ar fi dat-o membrilor cabinetului de război să o citească). Este o carte remarcabilă, Haffner a prevăzut multe. Între altele, spune că Hitler este sinucigaşul prin excelenţă. Şi asta, repet, înainte să înceapă războiul adevărat. Iubeşte Germania şi o urăşte în acelaşi timp pentru ce a făcut spiritul militarist prusac din ea, îi sfătuieşte pe viitorii învingători să destrame statul centralizat din jurul Berlinului într-o serie de landuri federale. Între altele, spune, la un moment dat: „Oricine e capabil şi doritor să preia puterea, să dirijeze şi să conducă va găsi în Germania o mulţime imensă gata să i se supună cu bucurie şi uşurare. Asta nu înţeleg ţările occidentale, refuză să creadă şi, dacă totuşi cred, dispreţuiesc. (…) Istoria germană nu oferă nici un exemplu de revoluţie de succes, şi nici unul de guvernare notabilă şi eficientă“. Nu contează aici contextul afirmaţiei, dar m-a pufnit rîsul cînd am citit despre „ţările occidentale“ care nu înţeleg problema germană. Cine erau atunci ţările occidentale spre care democratul german tînjea? Probabil Franţa şi Marea Britanie, lor li se adresează cartea, cred că mai puţin Americii. E interesant cum se mută Occidentul imaginar, azi cu greu am scoate Germania din acest Occident. Cît despre lipsa cronică de guvernare eficientă, e deja exasperant: nici Germania, dom’le? Adică degeaba se refugiase Caragiale acolo, cu cîteva decenii înainte de a fi scrisă această carte?

● Şi pentru că tot sîntem la Occidentul imaginar, o observaţie din altă carte căzută la sorţi – Figuri bizantine a lui Charles Diehl, părintele bizantinologiei franceze, amic cu Nicolae Iorga: „S-ar putea crede că înmulţindu-se, raporturile între Orient şi Occident se îmbunătăţiră. Dimpotrivă. În tot cursul secolului al XII-lea, atunci cînd a doua, a treia cruciadă aduseră din nou în contact pe bizantini cu latinii, s-au văzut apărînd aceleaşi semne de antagonism, mai mare şi mai aprig la fiecare întîlnire nouă“. Un alt Occident imaginar. Dar dincolo de asta, Diehl face o observaţie contra curentului: se presupune că e destul să ne cunoaştem mai bine, noi oamenii, noi civilizaţiile, doar să ne cunoaştem şi ne vom simpatiza mai mult. E frumos acest strigăt contra ignoranţei reciproce, dar e invalidat mereu şi mereu de experienţe. Dacă ne cunoaştem şi ne enervăm şi mai mult reciproc? Dacă cineva îţi e simpatic oricum, cunoaşterea îţi aduce noi elemente pozitive, dacă acel cineva ţi-e antipatic, cunoaşterea îţi va da noi motive de antipatie. E o stradă cu două sensuri. Nigerianul care s-a urcat cu bomba în cursa Amsterdam-Detroit nu era un băiat dintr-un sat din fundul Africii, ci fiu de bancher, educat la Londra. Cunoştea bine Occidentul. La fel cei de la 11 septembrie.

● Hotărît lucru, Epoca de Aur nu e funny. Am văzut şi partea întîi şi a doua din scurtmetrajele lui Mungiu & co. Ele în sine conţin printre picături momente de tensiune cinematografică grozavă, în notă ironică. Culegătorii de sticle goale care dau lovituri plimbîndu-se cu Dacia neagră printre blocuri şi uitîndu-se seara la Bonnie şi Clyde. Aşteptarea tensionată să vedem cine vine în vizită la finalul „Legendei şoferului de găini“. Uneori se exagerează cu comedia bufă şi totul ia un aer de „hai-să-ne-scremem-să-fim-ca-n-Balcani“, pe model Kusturica – aşa se întîmplă în legenda vizitei de lucru. Poate nu întîmplător, cel mai reuşit filmuleţ e cel cu poza din Scînteia, unde tensiunea e reală, drama credibilă, poantele vizează un sistem concret. Zic că nu e întîmplător pentru că e singurul filmuleţ cu o încărcătură politică clară, Ceauşescu este acolo. Altfel, dorind să facă un film de comedie pur şi simplu, parcă realizatorii au vrut să distileze realitatea: s-ar fi putut întîmpla poveştile alea oricînd, oriunde? Sau nu, dimpotrivă, am înţeles eu pe invers? La final rămîi cu acest bilanţ: ai rîs pe ici pe acolo, dar ai ieşit de la film cu o grimasă şi o stare de nervi pe care nu le poţi explica concret. Filmul e bun, epoca pur şi simplu nu e funny.

● În versiunea pe care am văzut-o eu, la Muzeul Ţăranului Român, Amintiri din Epoca de Aur 2 avea inclus şi filmuleţul „Legenda curcanului zburător“. Ar fi trebuit explicat cumva că nu e „din acelaşi film“, l-am mai văzut acum cîţiva ani, într-un grupaj de scurtmetraje din Estul Europei, deci e mai vechi. Iar acţiunea nu se întîmplă înainte de Revoluţie, ci după. Dar cei care nu mai văzuseră filmul erau derutaţi: ăştia au pus număr de după Revoluţie la Dacie, ce căutau dolarii şpagă la doctor – cam asta murmurau oamenii în sală. În orice caz, filmuleţul în sine are cea mai bună descriere, din cîte ştiu, a comediei psihologice care e şpaga la doctor: umilinţa reciprocă dintre doctor şi pacient. Replica antologică: „la doctor nu dai bani ca la chelner sau frizer, la doctor pui în plic“.

● Nu am mai putut vedea Blade Runner, făcut în anii ’80, cu o idee fascinantă: clonele umane încearcă să trăiască printre noi, dar sînt vînate. Încă votat de public în topul celor mai bune filme SF din toate timpurile. Oamenii care îl votează o fac din amintiri sau îl mai revăd? În amintiri era OK, eu însă nu pot să-l mai văd acum. Luminile optzeciste m-au enervat în primă instanţă, apoi alte şi alte amănunte. L-am lăsat baltă, nu mai merge. În schimb, mult mai vechiul Citizen Kane se ţine. A reuşit să fie un film atît de avangardist încît pare făcut acum şi filmat ca atunci.

● Fără legătură cu sorţii, poate cu soarta, mi s-a întîmplat să merg la restaurant şi să se întrerupă energia electrică. Chelnerii, foarte profesionişti, au adus repede lumînări. A fost o încîntare, dar mi-am dat seama abia cînd a revenit „lumina“ de ce: fusese linişte. Muzica e omniprezentă în România ca un fel de anestezic pentru creier şi de cele mai multe ori este total nepotrivită cu contextul, acel bum-bum disco răsună aiurea. Încă mai cer taximetriştilor să o oprească sau să o dea încet, dar am obosit să par clientul năzuros. Pur şi simplu e o bătălie pierdută. Muzica, de obicei tare, de obicei radiouri imbecile, e peste tot, de parcă am urî liniştea, de parcă am trăi într-un film horror în care liniştea aduce sigur moartea. Mănînc dimineaţa într-un fel de cantină modernă, goală de obicei la acea oră. Singurul client fiind, am încercat de cîteva ori să o conving pe domnişoara drăguţă care mă serveşte să închidă radioul deschis invariabil pe radio Zu. E tot drăguţă, tot zîmbitoare, dar pur şi simplu nu poate pricepe ce am eu cu muzica. O amuz. Parcă aş fi personajul din Însinguratul lui Eugen Ionescu – e ceva în neregulă cu mine, nu cu muzica. O dădea mai încet, înainte să ies, creştea volumul. Am renunţat să mai zic ceva. Muzica a rămas tot imbecilizantă, ea tot drăguţă, nu mai avem nici o problemă: ea presupune că mi-a trecut nebunia anti-muzică, eu doar m-am lăsat păgubaş. Deci, cînd am mîncat de nevoie la lumina lumînărilor, am fost fericit. Parcă şi oamenii din jur vorbeau mai încet, mi-am dat seama că oamenii vorbesc tare, de obicei ca să acopere muzica, e o cursă. Cînd a revenit energia electrică, m-am prăbuşit în bum-bum. Chelnerii erau fericiţi.

● În prima zi de muncă, acest mesaj de la un cititor: „Stimate dle Ghinea, Bogdan Chireac a reapărut la televiziune înainte chiar de apariţia rîndurilor dvs. (Dilema veche din 31 dec.). Evident, la emisiunea aceluiaşi Răzvan Dumitrescu. Care, în opinia mea, considerîndu-i toată activitatea (…), este un personaj mult mai pernicios decît Chirieac. Care cel puţin nu pretinde că este altceva decît ce este. La mulţi ani! Dr. Mihail Stanciu“. Pariasem în acel „3,14“ că va sta măcar patru luni pe bară şi apoi va reintra în circuit. M-am înşelat. La mulţi ani şi dvs.!

● Marţi dimineaţă, cînd să predau acest articol, mă sună şi Gabi Giurgiu, mîndru nevoie mare: raportez că l-am văzut aseară pe Chirieac la Realitatea TV. Îi spun că mai fusese deja, am şi scrisoare de la un cititor. Tragem amîndoi concluzia că nu fusese doar o scăpare. Deci, e oficial: pentru şantaj se stă pe bară mai puţin de o lună.