TÎLC SHOW

Der Mensch als Menschewik, der Uebermensch als Bolschewik (ceea ce va să zică: Omul ca minimalist, supraomul ca maximalist). – N-am menţionat numele autorului căci studiul, printr-o fraudă pioasă, dar impie, îi va fi fost atribuit „nifilistului“ Serghei Neceaev (1847-1882).

Concetăţenii noştri declară şi că, pe perioada crizei, ar trebui desfiinţate partidele politice (18%), instituţia preşedinţiei (10%), şi ar trebui să guverneze armata (13%). De asemenea, peste o treime dintre bucureşteni consideră că ar trebui reintrodusă pedeapsa cu moartea. În sfîrşit, 1 din 6 bucureşteni consideră că legionarii au fost eroi ai neamului.

Am buni cunoscuţi de dreapta care mă privesc ca pe un om de stînga fiindcă de 9 Mai îmi felicit cei cîţiva prieteni antifascişti, ca să nu uităm zdrobirea hitlerismului. Fără această victorie, s-ar fi instaurat în lume „o ordine nouă“, în care dreapta şi stînga nu ar mai fi existat.

Ca întotdeauna, Dumitru Dragomir cade în picioare! Cînd preşedintele Ligii de Fotbal participa la Campionatul Balcanic de table, nimeni nu putea scrie că lotul se face pe aranjamente sau că jocul trădează o problemă naţională.

Cînd n-au să mai existe trenuri, va mai şti, oare, cineva ce-i aia deraiere lexicală?

Judecătorii români sînt, cu toţii, incompetenţi. Judecătorii români sînt, cu toţii, leneşi şi plîngăcioşi. În plus, judecătorii români sînt, cu toţii, corupţi. Judecătorii români sînt, cu toţii, nesimţiţi.

Bucureştiul nu mai este de mult o aglomeraţie de sate de cîmpie populate de olteni cu cobiliţa şi ceva negustori evrei, greci şi armeni. Şi nici oraşul comunist omogenizant, pornit pe calea construcţiei Omului Nou. Bucureştiul este un spaţiu urban mult mai colorat cultural, etnic şi confesional decît se pare că realizăm – şi decît sîntem dispuşi să ne gîndim

Nu mă veţi considera – sper – un marxist dogmatic, dacă vă voi reaminti că problema naţională a fost dintotdeauna o problemă economică, „pe bani“. În cazul de faţă, patronatul din fotbalul românesc – acei oameni care, cum se spune, fiindcă „bagă banii“ trebuie respectaţi şi ocrotiţi ca marii filantropi şi mecenaţi – se găseşte într-o situaţie paroxistică.

Cam tot atît cît succesul oricui în viaţă se datorează şcolii. Din ceea ce vedem astăzi în jurul nostru, nu neapărat foarte mult.

Împlineşti cincizeci de ani. Ai fost frumoasă şi încă mai păstrezi ceva, destul de consistent, din imaginea de „animal de rasă“ de care te bucurai odinioară. Eşti în autobuz. Te duci să te întîlneşti cu vechea trupă de prieteni, ca să-ţi serbezi, la o cîrciumă bună, aniversarea. E aglomerat, dar îţi place.

Stilul cool, în (mare?) vogă, încă, implică recele, un „sînge rece“ (în sens de, baremi, self-control), putînd duce, cu vremea, la o răceală afectivă, ba chiar la un „global cooling“ al iubirii.

Întîmplător mi-a căzut în mînă o carte de un gen care credeam că nu prea există în România: radiografia socială a unei bresle profesionale. Este realizată de un colectiv de sociologi de la Cluj şi se referă la arhitecţi şi politicile publice legate de această îndeletnicire.

Domnilor şi (după cum presupun) doamnelor, am primit cu seninătate promptul dvs. protest la nota mea informativă în care afirmam că: „ştiu că vă interesează totul“. Susţineţi – cu o anumită eleganţă, recunosc – că am rămas la „o viziune anacronică“ în ceea ce priveşte munca şi misiunile dvs., asimilîndu-vă cu vechea Securitate.

După expresia lui Lucian Boia, românii se reprezintă prin campionii lor pînă la a le delega propria viaţă. De ce am mai avea nevoie să facem sport? Nu avem!

Anul era 1980. ABBA încă nu se despărţiseră, ba chiar lansau „Happy New Year“. Iar versurile sunau cam aşa „Oare ce ne aşteaptă, la capătul drumului, la sfîrşitul lui 1989?“.

● Mircea Geoană, Bei un ceai cu mine, Vântule? (suveniruri preeleptorale)

Instalaţii eoliene off-shore. Un consorţiu german a inaugurat, recent, prima bază de producţie energetică din Marea Nordului. E vorba de douăsprezece turbine eoliene din clasa 5 megawaţi instalate în largul mării.

Sînt, adică, mă’nţelegi, perlele de la bacu’ francez, nu al nostru – ceea ce demonstrează cît se poate de clar că domnii Goe ai lor nu sînt mai breji decît ai noştri şi reciproca.

Mă văd larg „desfăşurat“ între două adevăruri: între adevărul integral din secolul trecut – care m-a lăsat 12 ani şomer – şi Adevărul Holding unde sînt salariat în mileniul III. Nu vă ascund că încă nu m-am decis pe care să-l prefer.

Publicul nu-şi bate prea tare capul. În lipsă de altceva consumă scandal, pentru că e facil, iar presei îi este relativ simplu să i-l prepare.

La începutul anilor ’90, Occidentul se îngrozea de ce făceau românii cu orfanii lor. Astăzi, o altă generaţie de români îşi ţine orfanii acasă, în ceea ce numim familie. O organizaţie bine pusă la punct, care aduce în fiecare zi pîine pe masă şi maşina scumpă în faţa blocului.

Tenisul este (un) sport. Terenul pe care se joacă seamănă cu un ring de box, dar e un podium al defilării eleganţei; pare un dreptunghi, dar el este, de fapt, un pătrat cu 64 de căsuţe albe şi negre; aparent, e înjumătăţit de linia care-pe-care a unui fileu, dar este linia deasupra căreia cele două jumătăţi îşi întind, fair-play, mîna.

Cine ar fi putut crede că un studiu, unul de cea mai strictă (şi aridă) specialitate,-n speţă muzicologia, ar fi în stare să ajungă un best-seller?!

Ajungem astfel mult mai departe decît stricta „cultură profesională“ a lăutarilor: ciorănia lor este un tip de inteligenţă, este de părere Stoichiţă, o inteligenţă care se opune gîndirii planificate aşa cum sofistul se opune, paradigmatic, lui Platon.

Nu vă ascund că duminical urmăresc la TV 5 emisiunea Kiosque, în care corespondenţi ai presei străine acreditaţi la Paris discută evenimentele fiecărei săptămîni. De curînd, unul dintre ei a recomandat ca toate complicaţiile lumii de azi să fie judecate şi cu „un cinism rezonabil“.

Dacă e adevărat că lumea nu mai aparţine statelor, ci companiilor, adică banilor organizaţi într-un sistem de performanţă, acelaşi lucru s-ar putea spune despre fotbal. E ceea ce îngrijorează din Brăneşti şi pînă la Nyon, acolo unde preşedintele UEFA Michel Platini a vorbit recent despre „nevoia de un fair-play al capitalului în fotbal“.

Norul de cenuşă a coborît cu 27 de metri pe secundă în ultimele 12 ore: asta e viteza de propagare a catastrofei, în viziunea unei staţii româneşti de ştiri care începe cu R. Conform geniilor care scriu acolo duminică seara (fugiţi de la Facultatea de Arte, sau săriţi gardul de la pensionul de fete, pulberea vine mîncînd pămîntul spre… pămînt (scuzaţi metafora obosită), cu o poftă de viaţă complet inexplicabilă la o grămadă de particule de oxid de siliciu.

Un cititor (sau, mai curînd, o cititoare) ne întreba, deunăzi, dacă „somnul [!] afecţiunii e un moft sau, dimpotrivă, ca şi al raţiunii, el poate naşte monştri?“

Ce a provocat acest şoc, ce forţă providenţială a schimbat starea de spirit a atîtor umanoizi blazaţi? Este formula magică, alchimia troglodiţilor, sunetele care au transformat un şeptel într-o echipă sincronizată. Este una dintre acele „melodii“, continuatoare a surogatelor latine cu succes de hypermarket, care de ani de zile magnetizează mioarele întru buna tradiţie a automatismelor.

Spaima a venit însă de-abia după aceea. Am dat pagina şi o rubrică uscăţivă s-a uitat brusc la mine din capul paginii cu ochi de funcţionar de ghişeu: ce competenţe şi abilităţi sociale aveţi? Aoleu, ce vor ăştia de la mine? – am dat eu s-o iau la fugă.

Cred că ar trebui să vă intereseze marele succes de care se bucură, printre bipezi, osteoreparatorul, antiinflamatorul şi rubefiantul Osteocicatrat-gel, pe tubul căruia stă scris, cu majuscule, că e numai pentru uz veterinar şi anume pentru cîini şi pisici; ţin să subliniez că şi mie, personal, mi-a făcut bine, mai ales că îmi place alternanţa vocalelor şi consoanelor sale care au ceva din melodia aceea „La cucaracha“.

În vrem-nu-vremile copilăriei mele (de după abolirea monarhiei), adică în, aproximativ, răstimpul 1948–1954, Ziua Copilului nu prea era în vogă.

Pe geamul meu văd o salcie. Nu ştiu dacă e modelul plîngător, însă nu mi s-a părut niciodată tristă. Ea însă mă întristează pe mine (pentru că mi-o aduc aminte pe ea mică şi pe mine tînăr) şi pentru că mă face să înţeleg că am trecut de vîrsta la care anotimpurile mai însemnau ceva: şcoală, vacanţă, mers la mare. Acum doar salcia îmi spune cît timp a mai trecut.

Ca în ţările civilizate... De cîte ori nu am auzit această referinţă admirativ-frustrată, din cele mai diferite guri şi despre cele mai diverse probleme! Ciudat însă, nu ţin minte să fi auzit vreodată invocîndu-se „ţările civilizate“ atunci cînd era vorba despre... a sta de vorbă.

Prefer să nu livrez un răspuns comod nici pentru dvs., nici pentru mine.Şi nu vă voi răspunde aşa cum ar dori publicul, mai ales publicul unei reviste de elită, precum Dilema veche.

De peste 70 de ani, pentru mine, dificultatea de a fi evreu în România constă în aceea de a nu mă putea identifica nicicum cu generalităţile, cu substantivele viguros articulate, deci nici cu „evreii“, nici cu „evreul“, nici cu „rromînii“, nici cu „străinii“.

Aţi observat poate că lumea e condusă din umbră. Au fost cîţiva care au încercat s-o conducă de la soare şi-au păţit-o: insolaţii, dureri de cap şi arsuri. Drept pentru care s-au tîrît sub o umbreluţă, pentru a-şi continua dominaţia globală şi micul dejun cu sushi de balenă albastră, protejată.

Avea aspectul unei prăjituri: cînd al unui tort în stil baroc, cînd al unei fine fondante rococo.

O angelitate-n cheie Yin

Poate că peste vreo mie de ani copiii vor fi uimiţi să înveţe la şcoală că omul primitiv îşi creştea animale pe lîngă casă sau în mari complexe industriale pentru ca apoi să le mănînce. Poate că în acea societate viitoare, un om care va mînca un animal va fi perceput la fel cum este văzut astăzi un canibal.

De cîteva săptămîni trebuie să scriu vesel. Scriu la o emisiune la care lumea trebuie să rîdă. Şi, cum nu putem plăti toată audienţa şi nici verifica ce se întîmplă în fiecare casă, e clar că devine necesară folosirea unor glume.

De data aceasta va fi vorba despre alt fel de cotidian, mai puţin „hai-hui“ dar suficient de „socio“, un cotidian care va fi pîinea zilnică a profesorilor şi studenţilor ţării dacă actualul proiect de lege a învăţămîntului superior va trece aşa cum este el propus spre scurtă dezbatere publică chiar înainte de Paşte.

Cel de-al doilea lungmetraj al regizoarei peruane Claudia Llosa, La teta asustada (în traducere liberă, Laptele deznădejdii) a fost premiat cu Ursul de Aur la Berlin în 2009 şi nominalizat la categoria Cel mai bun film străin la Oscaruri în 2010. Extrem de simplu şi totodată tulburător la o primă vizionare, La teta asustada e genul de film ale cărui sensuri şi semnificaţii îşi fac discret apariţia.

Dincolo de filmele bune sau filmele frumoase, ceea ce m-a impresionat totdeauna ca fiind cea mai mare performanţă cinematografică este imaginea – sau imaginarea – Timpului.

Am început să merg la Ateneu de ceva vreme. Asta şi pentru că acum programul îmi permite, nu pentru c-aş fi auzit că între timp muzica clasică a devenit un must-listen. Merg, mă aşez frumos în scaunul meu înconjurat de urechi muzicale şi mă las pradă plăcerii unice de a asculta o simfonie pe care nu ştiu cine a compus-o, cînd şi de ce. Aş putea afla luînd programul de sală, însă am auzit mai demult că trebuie să-l plăteşti – şi în momentul ăsta sînt decis să fac economii.

Noul concurs televizat „Coşul corect“ pare să fie îngemănarea dintre două instituţii care au început să conteze mult prea mult în viaţa noastră: televiziunea şi hipermarketul (în cazul de faţă Realitatea TV şi Carrefour).

(A la Mme Sei Şōnagon)