TÎLC SHOW

Locuiesc, în ombilicul urbei T. (cu buricul, însă, tăiat de-amar de vreme), un apartament bicameral, ca Parlamentul nostru (al nostru şi nu prea). De cînd bîntuie, prin România, stafia sistemei unicamerale, am început să intru la idei.

Exact acum un an scriam tot aici, în Dilema veche, pentru prima dată, despre rusticul pe care îl descoperisem cu delicii în cîteva sate ale patriei. În mai puţin de un an, acesta a înflorit şi s-a răspîndit, a intrat în conştiinţa oamenilor şi în marketingul Pieţei.

În echipele româneşti de fotbal au ajuns să joace destul de mulţi străini. Pare că suporterii i-au acceptat ca „de-ai noştri“ fără probleme. E la mijloc o mare toleranţă faţă de străini sau explicaţia e alta?

Am buni cunoscuţi care mă asigură că ei, la 1789, nu ar fi luat cu asalt Bastilia, fiindcă ştiau ce va urma: teroarea maselor imbecile. Aceiaşi sînt categorici în a-i face de stupizi pe Hegel, Hölderlin şi Schelling, care se apucaseră să danseze în jurul unui copăcel sădit în cinstea Revoluţiei de la Paris. Ei – şi nu pot să nu-i cred, auzindu-i cu ce dezinvoltură se socotesc etern inteligenţi – nu ar fi pus piciorul în vreun falanster al lui Fourier, fiindcă le-ar fi fost clar că acolo se

În snobismul şi ţopenia noastră, ignorăm frumuseţile şi realizările minunii de ţară în care trăim, şi călătorim ca apucaţii, prin lumea largă, în căutare de locuri frumoase şi senzaţii tari. Consumismul ăsta tembel, combinat cu mirajul aşa-zisei lumi civilizate, ne-au pus o ceaţă pe ochi, oprindu-ne să vedem că la noi e mult mai bine decît la alţii. Iau un exemplu, la întîmplare. Oraşul Bîrlad.

A început legendarul Tur al Franţei. Ce haz mai are să ne uităm la Turul unor dopaţi care traversează Franţa?

La doar un cincinal de la marile inundaţii din 1970 (cînd peste un milion de hectare fuseseră acoperite de ape), rîurile s-au revoltat din nou. Era în primăvara anului 1975, cînd, prin mai toată ţara, de la Satu Mare şi pînă la Insula Mare a Brăilei, apele şi-au ieşit din matcă provocînd dezastre.

Dagherotipurilor (cu expunere prea lungă), heliominiaturilor în sepia, ca şi altor tehnici imortalizante, le lua, treptat, la bîlciuri, locul, fotografia la minut: „Zîmbiţi, vă rog!“ şi gata. Ce fericire pe ibovnicii săraci! O poză ca asta era ieftină ca braga…

Există un soi de iletrism academic, al oamenilor cu studii superioare, uneori multe, care sînt incapabili să „citească“ un text – sau un cuvînt – altfel decît ştiu ei că ar trebui să sune, altfel decît au învăţat şi îi învaţă şi pe alţii. Care ajung pur şi simplu să nu vadă ceea ce nu intră în cîmpul denotativ al cuvintelor lor preferate şi care nu acceptă că alte cuvinte – sau alte înţelesuri ale cuvintelor – decît cele acreditate de ei ar putea avea vreun sens, ar putea desemna vreo rea

Mi-am pus deoparte cele trei interviuri ale lui C.T. Popescu privitoare la Piaţa Universităţii; nu pentru obiectivitatea lor (nici vorbă...), ci pentru inteligenţa şi calmul moral cu care îşi tratează contradicţiile acelor zile; poate că asta este cel mai complicat azi: să ai morala calmă.

Nu departe de centrul Clujului, la vreo două sute de metri în spatele feselor rubensiene ale legendarului cal pe care şade Mihai Viteazul, se înalţă semeaţă „Hala Agro-alimentară“. De ceva vreme, pe această mîndră ctitorie a Epocii de Aur, s-a întins un gigantic cearşaf publicitar al unei agenţii de turism, care te îmbie să-ţi petreci concediul în Turcia. În inima urbei unde se glorifică identitatea maternă de la Râm şi cea paternă de la Viena, sau, mă rog, invers, tronează suveran un anunţ publ

Dar acest paradox dulce şi amar trebuie celebrat, nu jelit. Pentru că, fiind întîmplare şi bani deopotrivă, fotbalul reuşeşte destul de rar să facă justiţie, fie ea şi frivolă. Nici nu e treaba lui asta. Dar Campionatul Mondial din 2010 a reuşit să iasă din regulă şi să aducă pe podium cele mai bune echipe: Spania, Olanda şi Germania.

În prima parte a Campionatului Mondial ne-a fost dat să ascultăm multe lamentări şi declamări ale comentatorilor cum că talentul sud-americanilor se dovedeşte mai presus de rigoarea europenilor. Ni s-a spus că, după ce a fost un mare jucător, Maradona ar fi acum şi un mare antrenor şi că respectul pe care i-l acordă proprii jucători e un factor esenţial pentru bunul mers al echipei Argentinei.

Aşa e întotdeauna, pînă nu te loveşti cu capul de pragul de sus, nu îl vezi pe cel de jos. În cazul meu a fost oarecum invers: pînă nu mi-am agăţat pantalonii într-un gard dintre cele care înfloresc în jurul spaţiilor mai mult sau mai puţin verzi ale Bucureştiului, nu am observat această invazie urbană obstinată. Şi nu am înţeles de unde vine obsesia recentă a unui amic pentru garduri şi îngrădiri.

Cum voi fi spus, în numărul trecut, idealul de frumuseţe însuşi al fiecăruia în parte, „genul“ propriu de femeie sau bărbat, aduce a portret-robot... Literaţii nu prea fac, nici ei, excepţie de la această regulă nescrisă, – blondeţea feminină, bunăoară, fiind visul însuşi al lui Mallarmé (cf., între altele, o mie: „Femeia ideală, adică una dintre faţetele multiple ale frumuseţii ca atare, ale diamantului ce este ea, nu este una brună.

Doamnelor şi domnilor microbişti (şi nu numai) din orice servicii multilateral specializate, azi, cu cîteva zile înainte de finala Mondialului, ţin să vă aduc la cunoştinţă, fie şi într-un rezumat cît mai obiectiv, ideile de bază ale unui interviu acordat, la 10 iunie, ziarului Le Monde de către filozoful Fabien Ollier, directorul revistei „Quel Sport?“.

Nu există zi de la Dumnezeu în care să nu blestemăm drumurile acestei ţări. Puzderia de gropi şi de hîrtoape alimentează epopeic isteria naţională a circulaţiei rutiere. Pe fundalul acestei stări de spirit, delirul căutării noastre pentru aflarea unui sine al acestei părţi de lume îşi găseşte punctul culminant în următoarea imagine. Drum în lucru.

Se spune că, în fotbal, nu mai există „echipe mari“ şi „echipe mici“. Şi totuşi... Care ne mai sînt reperele?

Pe români, ca şi pe calul de dar, cică să nu-i cauţi la dinţi. Potrivit statisticilor Uniunii Naţionale a Asociaţiilor Stomatologice, 95% dintre noi am avea probleme cu dantura. Mă întreb unde se găsesc restul de 5%. Statistica de mai sus îşi are rădăcinile în statistica de mai jos, care spune că, în medie, locuitorii acestei ţări folosesc un tub şi un sfert de pastă de dinţi pe an.

Copil fiind (şi mai apoi), la noi în casă, era în uz o enigmatică expresie, anume „şcaţ de pe cutia de ceai“. Eu, unul, nu-mi aduc aminte să fi văzut, după război, o astfel de cutie misterioasă, dar intuiam că era vorba de, îndeobşte, prostul gust al feluritelor fotoportrete

Vorbeam deunăzi cu părinţii unor copii mici. Amîndoi erau iritaţi că bunicii îşi educau nepoţii în spiritul Bau-Bau-ului tradiţional ori de cîte ori voiau să-i determine să mănînce. Vă amintiţi, probabil, şi dumneavoastră, din copilărie, vechiul şi aparent benignul îndemn pedagogic: „Dacă nu papi tot, te spun/dau lui Bau-Bau!“.

Idealul actual al birocraţiei, în sensul ei profund de „raţionalitate“ organizaţională, merge însă mai departe şi devine propria sa dispariţie: o birocraţie perfectă este o birocraţie invizibilă, care dispare cu desăvîrşire în spatele unor tranzacţionări anonime perfect funcţionale şi controlate tehnic. Odată cu ea, şi beneficiarii birocraţiei trebuie să-şi lase psihologia proprie la garderoba intimităţii.

Stimate Gerula, nu numai că ţin seama de deloc umila dvs. notă dilematică şi destul de diplomatică, dar vă voi răspunde cît mai puţin diplomatic. Nu cred că am deviat de la extremismul de centru lăudînd acest film excelent, cvasi interzis azi din cauza uteciştilor săi antihitlerişti.

Franţa ar fi fost invadată de un val de „dezgust“, scrie The Times, din cauza prestaţiei echipei naţionale. La întoarcere, federaţia le-a cumpărat jucătorilor bilete de avion la clasa economic. Pe jucătorii Coreei de Nord, după spusele unui antrenor transfug, îi poate aştepta la întoarcere munca într-o mină de cărbuni, pentru ruşinea din meciul cu Portugalia.

Deşi ne place să-l vedem în opoziţie cu noi, Marean face parte din substanţa noastră. Pe el proiectăm tot ce nu ne iese, în cîrca lui punem invazia derizoriului, pe seama lui plasăm insurecţia universală a imposturii. Dar esenţa lui Marean e tocmai degradarea noastră.

În urmă cu cîteva zile, la Wimbledon, s-a întîmplat un fenomen care merită atenţie. Doi jucători, aţi auzit deja poate, s-au hotărît parcă să nu-şi mai încheie niciodată partida, să profite de faptul că regulamentul acestui turneu al turneelor nu prevede tie-break în setul decisiv (adică, un fel de taie-funia, inventat în aceeaşi limbă în care s-a născut şi vorba time is money).

Gheata, de un galben elegant şi cu crampoane antiderapante, a centrului înaintaş, mîngîia mingea, cînd şi cînd, – aceasta simţindu-se, însă, frustrată că nu o mîngîie manual. ...

Pe noi ne-au iubit foarte mult vecinii, toţi vecinii, se pare... N-a trebuit să ne apărăm că ne apărau ei. Cum ne ocupau unii, cum săreau ceilalţi să ne elibereze – şi, mă rog, să ne ocupe ei. Aşa că nu a trebuit să facem mare lucru ca să supravieţuim aici, în acest colţ de lume – ne-au apărat vecinii. Nici armată nu prea avem... Oricum nu ne-ar folosi la mare lucru!

Georgică şi-a făcut stînă la marginea satului. Are acolo un teren luat în arendă. Unii spun că locul e chiar în teritoriul viran al localităţii şi că n-ar fi chiar în regulă. Primarul s-a arătat şi el îngrijorat de înfiinţarea unei stîne de vaci aşa aproape de casele oamenilor.

Stimate domnule documentarist-şef, azi fiind 16 iunie – zi sfîntă în calendarul literaturii mondiale, ziua lui Leopold Bloom din Ulysse-le joyceian – un gînd tainic, nu pe măsura enigmelor de acolo, mă îndeamnă să vă trimit, spre păstrare în fişele dvs., acest text din urmă cu 51 de ani.

Vuvuzela (sau vuvuzeaua, în varianta românizată) să fie de vină pentru surprizele de la Cupa Mondială? Să fie nord-coreenii mai puţin sensibili decît brazilienii la al său zumzăit? Să fi avut elveţienii şi mexicanii vată în urechi în vreme ce spaniolii şi francezii, cu timpanele expuse, să fi jucat cu creierii făcuţi varză de zglobia trompetă?

Domnişoara Marie Laurencin, prietena (cum se zice astăzi) a lui Guillaume Apollinaire, are un tablou a cărui ramă este făcută din oglindă. Vreau să spun că rama amintită pare, şi chiar este, una a unei veritabile oglinzi.

Cultura este treaba statului, a statului naţional, care trebuie să apere şi să promoveze cultura naţională. El trebuie să dea dacă vrem să avem cultură, căci aceasta nu este mercantilă, nu creează altceva decît tot cultură, spiritualitate, hrană pentru suflet, şi nu bunăstare pentru corp. Cultura nu produce, ci consumă, dar important este să existe.

„Anul ăsta trebuie coroniţă. Nu ştiaţi? Păi tocmai fiul dumneavoastră să nu aibă coroniţă? Nu înţeleg cum se face, dar mulţi dintre părinţi n-au aflat. Serbarea începe în zece minute, mai aveţi timp să mergeţi, s-au mai dus vreo doi taţi după coroniţe, aşa, de urgenţă. Vedeţi că poate vă descurcaţi şi dvs.“

Stimate domnule Cătălin Stănescu – am o veste bună pentru dvs., cît şi pentru mine: vă pot satisface rugămintea de a găsi reţeta şalăului bonne femme. Nu vreau să folosesc termenul deja dubios de solidaritate, dar la cîteva zile după publicarea articolului în Dilema veche din 27 mai, în care mă adresam chiar documentariştilor din serviciile multilateral specializate, au început să bată e-mail-urile.

Între un Bjorn Borg, cel din anii ’80, pe de-o parte şi o Samantha Stosur sau o Serena Williams, cele de astăzi, pe de altă parte, cine credeţi că ar cîştiga meciul? Sau, cu alte cuvinte, cu ce se hrănesc tenismenele de astăzi de-ajung să dea aşa de tare în minge?

În faţa valului de nemulţumiri concretizat sub forma grevei generale de la finele lui mai, care ne va ţine paralizaţi o vreme, mă întreb de ce Guvernul României, dacă tot este nevoit să aplice terapii de şoc, nu o face într-un mod mai inteligent, care să provoace mai puţină revoltă în rîndurile populaţiei. De ce, în loc să taie la toţi bugetarii în mod liniar, lovind grav în cei defavorizaţi, Guvernul nu aplică reduceri progresive, care să ia mai mult celor cu venituri barosane şi să îi l

● Tratat asupra Dînsităţii. Cartea e semnată de o seamă de experţi ai vieţii conjugale, care-şi numesc – cînd se referă in absentia la ea – soţia, „Dînsa“; de unde şi noţiunea respectivă (şi ultrarespectuoasă), anume „Dînsitate“. [N. B.: A nu se confunda cu Densitatea!]

Revin la povestea cu „haterii“, încercînd să răspund la cele cîteva comentarii de care a avut parte pilula mea de acum două numere. Da, ştiu, regula jocului mi-ar fi cerut să răspund online, punctual şi „la cald“ – sau să tac pentru vecie. Dar eu gîndesc mai încet, ce să-i fac, iar problema şi comentariile merită, după părerea mea, o analiză mai aşezată.

7 iunie. Vineri începe Mondialul de fotbal şi nu pot să cred că în serviciile dvs. evenimentul va trece neobservat. Nu se poate să nu aveţi printre dvs. microbişti de fotbal. Ar fi foarte trist. Sînt zile grele, ca astea de azi, în care o şuetă cu un microbist te salvează pentru cîteva ore.

Viaţa ideală - beatitudinea existenţială - ar trebui să fie o trecere survenită pe neaşteptate de la copilărie la bătrîneţe.

Să înţeleg că antihitlerismul nu e o cauză la zi, cînd ieri, la Bucureşti, o manifestaţie a „minorităţilor sexuale“ era huiduită de o contramanifestaţie a unor tineri şi tinere care scandau NOR-MA-LI-TA-TE purtînd tricouri cu chipul lui Zelea-Codreanu?

Chiar şi atunci cînd terenul este bun, el este udat ca să devină greu. „Ca să le facem probleme adversarilor“, sună explicaţia oficială şi milenară a echipei mai slabe.

Amorurile începute în maşină, pe bancheta de meşină bej sau sable, ar putea să se continue-n pădurea silhuie de pe marginea şoselii, – mirosul căreia, de cetini şi răşină, îl domină pe-acela de carburanţi încinşi.

Am intrat deci pe Internet, am selectat la întîmplare o sută de comentarii din diferite domenii (adică un fel de eşantion – obsesii de sociolog, ce să fac?) şi am încercat să trag o concluzie firavă şi preliminară. A rezultat următorul portret robot.

Nici vorbă, pe cît de prost vor sta pe teren cele două, pe atît de bine vor performa la televizor şi viceversa. E principiul nedeterminării al lui Heisenbergcali.

Vă rog să mă înţelegeţi: sînt în fond un caragialean care se complică enorm în restaurante, plus că din cauza unei educaţii rigide – pe care nu vreau s-o numesc – am rămas, şi nu mă pot dezbăra oricît o socotesc de încuiată, cu un împovărător respect faţă de orice cititor.

Zilele acestea, ca urmare a zvonurilor privind majorarea taxelor şi a anunţului făcut de preşedintele Băsescu despre restructurarea cheltuielilor bugetare, asistăm la un spectacol halucinant, în care politicienii şi o parte din mass-media au pornit la vînătoarea de vrăjitoare. În loc să ni se explice raţional nevoia aplicării unor măsuri pentru a ieşi din criză, se caută cu înverşunare ţapi ispăşitori şi duşmani ai poporului.