TÎLC SHOW

Replică pangramatică la un roman lipogramatic, în speţă defectiv de e, – La Disparition de Georges Perec: Peretele de semne este dens: lespede de semne grele, ferme, negre. Peretele de semne e lejer: eter celest – peretele de semne. Peretele de semne este dens: dens & sever – peretele de semne. Ce lest celest – peretele de semne: ex-rest de cer etern seren, pesemne!

De cele mai multe ori cînd se pune problema unui „muzeu al comunismului“, discuţia se poartă în jurul... necesităţii de a-l face: „este pur şi simplu scandalos ca la 15 ani de la năruirea acestui sistem să nu avem un asemenea loc de memorie“ – se revolta Vladimir Tismăneanu în urmă cu cinci ani. Au mai trecut cinci ani, şi încă nu avem. Mai grav este însă, mi se pare, că nu avem încă nici o gîndire asupra menirii unui asemenea „loc de memorie“, ca şi cum aceasta ar fi de la sine înţeleasă

Creştini lîngă atei, republicani şi monarhişti, foşti cenzori şi foşti cenzuraţi, antisemiţi lîngă evrei, anticomunişti şi antiantisemiţi, antiapolitici şi antiapatici, cîţiva antipatici şi mulţi mondeni, reformişti, democraţi şi deformaţi, naţionalişti excesivi, temperaţi şi cosmopoliţi, profitori şi laureaţi, complici la şi speriaţi de, diplomaţi şi fraieri, băieţi ticăloşi şi stranii naivi, opaci şi transparenţi, tipi care nu ieşiseră din casă pînă în toamna lui ’90 lîngă persoane care nu mai

Ilie Năstase e un accident, o anomalie a talentului picurat exact la timp în epocă, o prelungire pe teren a fenomenului hippie şi o transformare a lui „E interzis să interzici“ în „E interzis să cîştigi un meci fără să greşeşti“.

Pute rău. Mai peste tot. În cele mai neaşteptate locuri. În cele mai ascunse unghere. Pute în marile magazine, în zonele rezidenţiale de fiţe, în cartiere, pe străzi, în biserici, în tramvaie, în autobuze, miroase cumplit, din guri de canal, din subsoluri, din măţăraia care bolboroseşte pe sub blocuri şi trimite kilometri de ţevi bolnave, în mii de apartamente.

George a plecat de mai mulţi ani în Statele Unite cu soţie şi copii. De la un timp, se întoarce mai în fiecare vară să-şi revadă ţara, dar aproape niciodată nu îşi ia şi familia cu el. Ziua stă cu părinţii, seara se întîlneşte cu prietenii pe la terasele bucureştene iar mai tîrziu, în noapte, se duce la femei. Dibuieşte cîte un local deocheat şi face curte cîte unei stripteuze. Îi dă bani, iar uneori are pretenţia s-o şi fotografieze (fie şi îmbrăcată). Îi place să pozeze femei frumoase.

Citesc, pe Goagăl, nişte rînduri dintr-un jurnal nocturn, pesemne, al unui ins subţire şi, pe deasupra, superenglezit. Or, respectivul cetăţean, la „ora 0,10“, într-un Bucureşti, ce-i drept, canicular, intră în panică la ţiuitul (el îi spune „zgomot infernal“) al cui crezi, domnule?

Aceeaşi „prezumţie de curiozitate“ pe care a invocat-o de curînd Doru Buşcu la întoarcerea din Noua Zeelandă, unde Gold Corporation a invitat un grup de elite jurnalistice din România pentru a se convinge de caracterul total benign al cianurilor în exploatarea aurului, aş putea să o evoc şi eu pentru a legitima vizita mea mult mai modestă prin Apusenii noştri, la invitaţia „taberei adverse“.

L-am teleascultat pe cel mai pesimist sociolog român anunţîndu-ne în detalii ce catastrofe ne aşteaptă. Nu părea lipsit de inteligenţă, dar ceea ce-i compromitea apocalipsa era cursivitatea frazelor, rapiditatea debitului, fluenţa fluxului de nenorociri înşirate fără nici un efort. După zece minute, dicţia lui de tocilar cu lecţia ştiută pe dinafară m-a făcut să rîd.

Sîntem mult mai buni, doar că avem ghinion, ne fură arbitrii, n-am avut timp să ne închegăm şi... şi... ei bine, important e că urmează un alt meci. Nu, nu e un meci decisiv, cum n-a fost nici unul în ultimii 2000 de ani. Aici totul se amînă, ca la tribunal, ca la doctor, ca la autostrăzi.

Aici s-au adunat greci, evrei, armeni, turci, într-un amestec de culturi care a traversat timpul şi a marcat ireversibil universul uman al acestui loc. Peste aşezările neolitice, se odihnesc urmele Greciei arhaice, deasupra cărora stau anii de glorie ai Macedoniei lui Alexandru, vestigiile clare ale lumii romane, puzderia de semne ale înfloririi Imperiului Bizantin, sutele de ani de ocupaţie turcească, o istorie care nu doarme, de atîta amar de vreme, şi care pune în mişcare mecanismul de suprav

În urmă cu cîţiva ani, cîţiva austrieci care lucrau în România observaseră că, pe măsură ce mergi mai spre est, în ţările fostului bloc comunist, te loveşti de tot mai multă răutate şi agresivitate din partea localnicilor. Slovacii, constatau ei, par ceva mai răi decît austriecii.

În uşile marilor hoteluri, ca şi ale marilor localuri de patru sau mai multe stele, te întîmpină, în general, pătruns de propria-i importanţă, ca orice majordom de casă mare, un general postiş sau butaforic, cu galoane (fără, însă, patru stele), cu chivără şi cu fireturi aurii, numit pedel.

M-am convins: drumurile vinului sînt cele mai vizibile şi mai bine promovate trasee turistice din ţară. Le găseşti prin toate zonele viticole şi sînt marcate în toate răspîntiile. Ceea ce nu găseşti este vinul. Uneori, indicatoarele „Drumul vinului“ se intersectează cu indicatoare „Drumul cramelor“.

Capitalismul nu e „mai drept“ decît socialismul; doar mai eficace economic, cu toate contradicţiile şi crizele lui inevitabile. Să nu ne încurcăm cu alte iluzii şi nici să nu ne încărcăm cu alte indignări peste cele cu totul îndreptăţite de calitatea precară a capitalismului românesc. Orice nostalgii sînt ineficace.

În condiţiile în care în toată România nu există nici măcar un bazin de înot capabil să găzduiască o competiţie internaţională, în fiecare an se pune pe tapet chestiunea înfiinţării unui circuit de Formula 1. Ce fel de scurtcircuit se produce în mintea celor care visează la aşa ceva?

La început de toamnă, oraşul ăsta pare mai viu şi mai frumos ca niciodată. E la fel de aglomerat şi de nebun ca întotdeauna, dar de acum şi pînă la anul, spre sfîrşit de mai, iese din ghearele turiştilor şi redevine locul celor care stau aici. Deşi nu e mic deloc, peste tot e strîmt, gîtuit între puzderia de bulevarde şi străduţe drepte, întretăiate în unghiuri perfecte, care fac intersecţiile identice şi-ţi năucesc, dintr-o lovitură, orice instinct de orientare.

Una din bunicile mele a făcut închisoare politică. A trăit peste o sută de ani, dar nu mi-a povestit niciodată nimic de acolo. Într-un singur moment, cînd eram împreună pe stradă, zărind un camion din acela pentru transportul muncitorilor, cu o cutie de carton presat în remorcă (pe vremuri erau mai multe), a exclamat: „Uite cu d-astea ne duceau pe noi la muncă“. A fost ca un colţ ridicat al cortinei şi am întrezărit ceva din grozăvia traiului ei de atunci.

Totul (ca să încep cu un truism): o funcţie, o situaţie, un rol expiră pe pămînt. O „ordonată spiră“ devine o ex-spiră: un fitil futil, o sfoară bleagă, un apendix caudal porcin fără obraznicu-i burghiu, un sfredel reajuns piron, un 8 buclat devenit simplu 0. Homunculii politici, la rîndu-le, expiră, mulţi dintre ei fiind nişte ex-piraţi.

Cîteva zile s-a trăit în Bucureşti – conform unei metafore a nu ştiu cui – ca într-o nebunie a unor scăpaţi din lagăr. Am fost convocaţi – toţi membrii Uniunii Scriitorilor, comunişti, necomunişti şi chiar anticomunişti –, pe stadionul Tineretului, să ni se facă instrucţia militară, să ni se încredinţeze obiective defensive în cazul unui atac asupra Bucureştilor; ostaş instruit, cu armata făcută la cai şi la artilerie, mi s-a repartizat o fereastră a Casei Scriitorilor cu deschidere spre Calea V

În vara lui 1990, am lucrat cu o echipă a Crucii Roşii Finlandeze. Mînaţi de entuziasmul descoperirii unei ţări care ieşise din ceţurile Balcanilor, printr-o revoluţie televizată, oamenii aceia au venit aici să dea o mînă de ajutor. Înainte de a călca pe pămîntul celor mai viteji şi mai drepţi dintre traci, finlandezii au făcut un curs intensiv de istorie a ţării pe care doreau să o ajute.

Mitul măririi şi decăderii pieţei imobiliare în Valachorum, despre asta e vorba la Unirea SRL, cunoscută şi ca Unirea SRFFFLFF (Societate cu Răspundere Foarte Foarte Foarte Limitată Faţă de Fotbal). Ce să ne mirăm?

Am aflat că, cică potrivit nu ştiu cărei legi, femeile gravide din Marea Britanie pot cere chiar cascheta unui poliţist ca să facă pipi în ea, dacă nu au o toaletă prin apropiere. Cam asta e ideea britanică despre un om aflat în serviciul public.

Se oprise la vreo 10 m de pămînt: mai să-l atingi cu mîna. Stagna în aer de vreo patru zile, lăsînd impresia că-şi aflase-n fine, locul căruia îi va fi fost, dintotdeauna, hărăzit.

Zilele trecute am citit un test de verificat… fericirea (!), pe care nu am cum să mă abţin a vi-l reda, fie şi parţial, mai jos, fără vreo intromisiune de ajustare stilistică. Aşadar, ne chestionează autorul/autorii: „Primiţi premiul pentru fericire. Ca să sărbătoriţi acest eveniment, organizaţi: a). o şedinţă de meditaţie (nu doriţi distincţia), b). o mică petrecere împreună cu iubitul(a) dvs. (eventual în pat), c). o cină cu prietenii cei mai apropiaţi, d). o serbare cîmpenească cu toţi priete

sînt incompetent în alimentarea locomotivelor; sînt incompetent în eternitatea fotosintezei; sînt incompetent în speologie; sînt incompetent în cultivarea bujorilor; sînt incompetent în a înţelege o bujie;

Am văzut pe Eurosport concursuri de sărituri de la trambulină cu schiurile pe iarbă. Dacă în alte ţări zăpada a fost înlocuită cu iarba, noi cu ce putem înlocui trambulinele pe care nu le avem?

Pe ce lume trăim? În ce ţară ne ducem zilele? În ce mijlocitori ai relaţiei cu Dumnezeu avem încredere? Cine să vină să le spună că ei sînt, sau ar trebui să fie păstrătorii ultimei căi de acces spre un licăr de speranţă sau de alinare? Cum e posibil ca un preot să se comporte, în cazul morţii unui nou-născut, într-un incendiu, ca o firmă de asigurări care speculează lipsa unei clauze dintr-un contract?

Cred că mulţi dintre noi, aflaţi într-un concediu sau altul, stînd pe plajă ori la masă la restaurant, citind pe şezlongul din balconul camerei de hotel, ori savurînd o cafea la barul de pe terasă, au avut ocazia să asculte ceva asemănător celor ce urmează.

Pornind de la legitima premisă că noţiunile aşa-zicînd abstracte sînt, numeric şi calitativ, insuficiente să descrie şi, ipso facto, să exprime mulţimea şi diversitatea unor acţiuni şi circumstanţe irepetabile sau strict particulare, cutare lingvist de anvergură a propus, de la amvonul unui sympòsion filologic, revizuirea, între altele, a modurilor verbale, – după Domnia Sa, mult prea puţine...

„Bătrîne, am văzut un documentar pe Discovery care mi-a produs o epifanie teribilă. Întreaga mea concepţie existenţială s-a schimbat atunci brutal. Ascultă şi tu. Nişte gheparzi au fost părăsiţi de felina-mamă la maturitate. Crescuseră şi era timpul să devină independenţi. În primele zile, comportamentul lor a fost sfîşietor. Plîngeau precum puii abandonaţi (deşi ajunseseră ditamai fiarele) şi au căzut aproape în inaniţie. Apoi, au încercat să vîneze. Nimic, habar n-aveau să pună jos o an

„Era mai bine sub Ceauşescu!“ – fraza aceasta nu atît de stupidă, de absurdă pe cît ni se pare cîtorva intelectuali normali la cap, nu numai că nu a murit, cum am fi dorit, dar trăieşte cu o intensitate pe care zadarnic încercăm s-o contestăm, s-o bagatelizăm. În nici un sondaj din ultima vreme nu a apărut această întrebare precisă: „credeţi că era mai bine sub Ceauşescu?“. Nu dramatizez excesiv dacă afirm că procentajul (ne)-ar speria.

Povestea a început în 2006, cînd Andreea şi Alexandru erau elevi. Ea într-a IX-a, el într-a XII-a. Într-o zi, s-au trezit cu ambiţia de a face, în oraşul lor, unde nu se întîmpla nimic, un festival de teatru pentru liceeni. Dar nu aşa, ceva cu turism cultural postcomunist, cu elevi plictisiţi, cicăliţi de profesori resemnaţi, să joace într-un Apus de soare sau într-un Vlaicu Vodă, pentru cheltuit un praf de bani de pe toba pionierească a Ministerului Educaţiei.

Aşa cum gazda din Italia ne-a demonstrat involuntar că facem parte din acelaşi neam, Austria avea să ne amintească încă o dată că multe teritorii ale României actuale au făcut parte din al său imperiu. Scurta preumblare prin ceţurile înalte ale Elveţiei, prin cîteva locuri cu un ştaif ameţitor, pe lîngă rîuri şi lacuri turcoaz, ne-a făcut ca Austria să ne pară mai mult decît familiară.

Lenuţa Tractorista (numele e un pseudonim amintind de Miţa Biciclista, dar absolut involuntar, – ultima fiind o citadină), N-am dansat decît tovarăşi. Cartea conţine amintiri du(b)ioase din vremea reuniunilor tovărăşeşti, cînd, jună şi nurlie, Ilenuţa dansa cu tot activul de partid.

Recitesc, mai mult din întîmplare – sau poate împins de la spate de cine ştie ce dorinţă secretă –, Ţărmul Syrtelor. Nu mai ţin minte nimic, bineînţeles, dar recunosc fiecare descriere şi retrăiesc fiecare impresie. A fost una dintre cărţile mele preferate, mai mult, unul dintre acele trei lucruri indispensabile pe care le-ai lua cu tine pe o insulă.

Locuitorii de pe strada principală a unei comune din Oltenia s-au trezit, într-o dimineaţă, că au nişte platani în faţa caselor. Principala arteră de comunicaţie a comunei era străjuită, de-o parte şi de cealaltă, de arbori exotici proaspăt plantaţi. Năvalnică, de nestăpînit, viaţa a dat buzna peste localitatea cu oameni trişti, arşi de soare. Ce frumos… Ce atmosferă de poveste…

Alessandra, o femeie energică între două vîrste, ne-a primit nu prea încîntată de ora tîrzie la care reuşisem să ajungem. Ne-a cerut paşapoartele şi ne-a introdus în camere. Încăperi simple, rustice, cu cîte un ventilator în mijloc, menit să ne facă mai suportabilă căldura acelor zile şi nopţi.

Ca să fii o ditamai princesă de l’Oréal-Garnier & Avon (fără Stradford!) trebuie ca, pe donjon (nu pe Don Juan!), să-ţi fîlfîie o Oriflame (firesc, prima alegere), şi să (nu uiţi să) ai grijă de tine (prietenii ştiu de ce): pentru că meriţi!

De cum am ajuns, mi-am schimbat ţinuta de oraş şi am pornit-o cu tragere de inimă spre pădure. Nu am apucat să fac însă cîţiva paşi la umbra brazilor bătrîni că drept în faţa mea m-a întîmpinat un anunţ al Primăriei: „Atenţie, pericol de urşi! Nu vă abateţi de pe potecile marcate!“.

Ţara de dincolo de păduri, pentru unii. Tărîmul celor mai viteji şi mai drepţi dintre bărbaţi, pentru alţii. Marele mister al aurului ascuns în Muntele Sacru.  Neînduplecaţii bărboşi, călare pe cai iuţi, neîntrecuţii luptători cu săbiile încovoiate, războinicii care se întorceau, după lupte sîngeroase, acasă, să lucreze cele mai mănoase cîmpuri ale continentului şi să iubească cele mai aprige femei pe care le-a văzut timpul.

Dacă Steaua juca încă din ’86 tiki-taka devine clar că acest sistem a ajuns în Peninsulă adus în bagaje de căpşunari. Iar spaniolii, şmecheri, l-au brevetat pe furiş.

„Nu s-o găsi, domnule, cineva să-l împuşte pe Băsescu ăsta? Auzi că iar umblă la pensii. După ce i s-a spus că e ilegal.“

O, bîlciurile de-altădată; o, dulciurile: bragă, limonăzi, îngheţată de vanilie, ciucalată, rahat, covrigi, nuci, mere, portocale, bèigălă, roşcove, fisticuri, stafide, turtă dulce, cofeturi pentru colivă ş.a.m.d.,

Fusesem invitat la un workshop, dar s-a dovedit a fi o ceremonie (era să spun o sindrofie...). Cumpăr şi eu un volum omagial şi mă duc la colegul meu universitar să-i cer un autograf, cum văd că fac toţi. Nu mă simt foarte bine cu mine însumi, aşa că mă întorc la bar şi comand de data asta o vodcă.

Săptămîna trecută, în ediţia online a Dilemei vechi, dl Florin Dumitrescu m-a pus la colţ pentru articolul „Bre… Nea Şexpire…“, pe care l-am publicat în nr. 335 (15-21 iulie) al aceleiaşi reviste. Dl Dumitrescu mă ceartă pentru o vină sub povara căreia m-aş fi încovoiat supus şi plin de remuşcări, dacă i-aş fi găsit o urmă de valabilitate. Negăsind urma asta, oricît aş căuta-o, mă văd nevoit să mai aduc nişte precizări, punînd totul nu pe seama vreunui moment de scăpare de sub control a tu

În drum spre mare, în timp ce treceam peste canalul Dunăre-Marea Neagră, mi-a venit în minte o întrebare. Cum de s-a tot vorbit despre debite istorice ale Dunării la Galaţi, în condiţiile în care, din anii ’80, există acest canal care preia un volum important de apă? E posibil ca Dunărea să fi crescut aşa de mult încît, în ciuda acestui debuşeu, să fi atins cote istorice în aval?