TÎLC SHOW

Păi, măi Gigel, dar de ce crezi tu că un specialist ar trebui să-ţi facă ţie curte, ca să-l laşi să spună două vorbe într-un ziar sau pe un post? În primul rînd că un specialist, pe care îl frecaţi voi cu tot felul de întrebări idioate, nu este niciodată plătit – ba chiar aveţi impresia că îi faceţi un asemenea favor, încît parcă vă aşteptaţi să vină şi cu flori de-acasă.

Cravata roşie cu tricolor, centura cu pafta, cămăşile albe cu epoleţi, băştile, insignele, tresele, şnururile gradelor ierarhice ale organizaţiei, forumurile zonale şi naţionale  construiau un complex simbolic extrem de performant. Primirea în rîndurile Organizaţiei Pionierilor era un moment important în viaţa oricărui elev din România socialistă.

Ştirea a făcut înconjurul lumii, traducătorii lumii trudesc, repede, repede: Michel Houellebecq a obţinut premiul Goncourt 2010, pentru La carte et le territoire (Flammarion). Literatura e o afacere de... febrilitate. Ne ţine în priză ultimul Houellebecq? O uşoară tandreţe faţă de personaje, îmbrăcată în ironie, colorează pe ici-pe colo tonalitatea egală, scriitura clasică, strunită, aproape rece.

Orele de sport din şcoală scad proporţional cu numărul de săli construite. Numărul şi salariile profesorilor de sport descresc, în timp ce investiţiile excentrice cresc. Terenurile de handbal au cu un metru mai puţin decît ar trebui să aibă, ceea ce l-a făcut pe Cristian Gaţu să exclame: „În 20 de ani, nimeni nu ne-a întrebat pe noi, cei din federaţii, nimic despre cum trebuie băgaţi banii publici în sport!“.

Mai multe mici seisme produse în Vrancea la sfîrşitul lunii noiembrie au reaprins bucuriile catastrofice ale babelor şi televiziunilor. Au reînviat prezicătorii, şi jurnaliştii care fac audienţă de pe urma lor au exultat. Au început din nou să-i gîdile şi pe specialiştii cei adevăraţi, doar-doar le-or mai scăpa nişte afirmaţii pe baza cărora să se poată face apoi supoziţii şi interpretări catastrofice.

Nici nu au apucat bine conferenţiarii să dea cuvîntul sălii pentru întrebări, că un administrator de bloc, dublat de un reprezentant al poliţiei de proximitate, evident exasperaţi şi unul şi altul, au povestit cu sufletul la gură următoarea scenă: în fiecare duminică dimineaţa, o doamnă care stă la etajul opt coboară cu un covor în braţe, îl întinde pe iarba din faţa blocului şi se apucă să-l frece cu nişte perii şi săpun: Ça c’fait pas!

„La prostiile clovnilor rîd doar proştii.“ – aşa grăia un unchi de-al meu, recunoscut de toată familia ca un „om-de-mare-inteligenţă“, care aducea în casă bancuri atît de împuţite încît tata ne evacua în altă cameră.

Cică ne-ar umbla vorba prin Europa: „Românilor nu trebuie să le dai gol ca să-i baţi. Trebuie doar să ai răbdare, că se vor bate singuri“. Pare să fie un aforism acoperitor istoric şi nu doar fotbalistic. Un răutăcism. De fapt, Marica a fost chiar bun la meciul cu Italia.

De ce ne identificăm patriotic doar cu vorbele mari? De ce nu au „greutate“ simbolică actualele însemne naţionale, sau cele ale marilor instituţii publice? De ce e delirantă imageria principalelor locuri în care statul îşi exercită puterea?

La începutul anilor ’90, New York-ul era un oraş periculos. Dincolo de numărul mare de infracţiuni care se petreceau în general, existau cartiere total nefrecventabile. Încă nu venise  Rudolf Giuliani la primărie să facă ordine. În 1993, am avut parte de un întreg instructaj pentru vizitarea oraşului.

Majoritatea elevelor şi elevilor veniţi la concurs purtau costum naţional. Unii l-au purtat în permanenţă, alţii numai la solemnităţi. Pe unii îi vedeai mereu în portul lor de acasă, în costumul lor regional, pe străzile capitalei; alţii au ţinut să poarte mîndria îmbrăcăminţii regionale numai la defilare sau la prilejuri solemne.

Într-o seară de sîmbătă, un bărbat o invită la dans şi P. îşi pune capul pe umărul lui. Ea se îndrăgosteşte de acest bărbat A. care o conduce acasă, la cămin.  Aici, în faţa uşii, are loc un dialog fundamental:  ea îi spune că nu se poate,  el o întreabă de ce,  ea îi răspunde că ar fi banal.

Duckadam are dreptate, porţile din Giuleşti au fost, la derby-ul cu Steaua, cu aproximativ 10 centimetri mai puţin înalte decît cei 2,44 regulamentari. Sau – după cum au lansat imediat copywriter-ii din Cişmigiu ai fotbalului – „Nu porţile au fost mai scunde, ci pămîntul a fost mai înalt“.

Degeaba ne-a povestit Titu Maiorescu, cît se poate de limpede, cu atîta vreme în urmă, despre formele fără fond. N-a fost singurul care a înţeles dimensiunea acestui gigantic proces de simulare. Dar a fost cel care a pus în vorbe clare, memorabile, cu precizia unei demonstraţii matematice, un diagnostic a cărui realitate cronică s-a scoborît pînă în rărunchii fiinţei celor care locuiesc această parte de lume.

E un soare blînd şi neobişnuit de cald pentru luna noiembrie. Nu mai sînt frunze, dar în pomii din livadă atîrnă prune uscate pe ramuri. Nea Nae nu le-a mai putut culege anul ăsta. E un ţăran mic şi slab, cu părul alb, bronzat, cu ceafa ridată în romburi şi hexagoane ce semamănă cu crăpăturile noroiului uscat. În faţa proprietarilor de la Bucureşti găseşte un pretext oarecare pentru prunele neculese.

Zilele trecute am participat la lansarea celui mai recent volum din colecţia „Prima dată“ a Editurii ART, Prima mea călătorie în străinătate, îngrijită de Bogdan Iancu. Răsfoisem şi volumele anterioare, pe acesta l-am citit însă. Ideea mi s-a părut brusc genială în simplitatea şi eficienţa ei. Prima dată, care e totdeauna ca niciodată, aduce la lumina zilei o literatură nu de sertar, ci de suflet sau, mai simplu, de taclale.

Luna trecută, după apariţia articolului „Rezistenţa prin cultură“, i-am lăsat lui Andrei Pleşu următorul mesaj: „Am aşteptat 15 ani acest articol“... Nu cred că păcătuiesc prin trufie dacă adaug azi, la acelaşi dosar deschis de polemica Herta Müller-Gabriel Liiceanu, acest text din Dilema veche datat 14.07.2006. „Mai sînt multe de descoperit în ţara amorului propriu“ ne anunţa de mult La Rochefoucauld.

Vînători abili de nişe culturale, cîteva zeci de francezi au ales, dintre sutele de oferte culturale ale unei seri, să asiste la conferinţa „Spectacolul: o paradigmă universală“, susţinută la Paris, pe 28 octombrie, de Solomon Marcus, la invitaţia ICR. Academicianul român în vîrstă de 85 de ani a condensat într-un adevărat curs magistral istoria spiritului uman din perspectiva spectacolului, înţeles ca paradigmă inevitabilă, universală.

Cercetătorii britanici au descoperit că în cazul Stelei s-au aliniat stelele în acea zi fatidică pentru capul lui Neşu (în sensul în care nu şi l-a spart, ceea ce îi anulează respectivului jucător tot hazul). Se pare că echipa lui Lăcă ar fi întîlnit cel mai slab adversar din grupă, pe teren propriu, că ar fi nimerit schimbările, că ar fi reuşit să scape cu faţa relativ curată o repriză şi ar fi beneficiat de cetăţeanul Stancu, un tip care vrea să ne demonstreze ceva, dar nu ne e prea clar c

Cuvîntul ţeapă a făcut carieră după 1990. Înainte, noi îl foloseam în legătură cu un anumit obicei. A trage ţeapă însemna să fugi dintr-un restaurant fără să plăteşti. Iar trasul ţepelor devenise în anii ’80 aproape un sport naţional printre tineri şi în special printre studenţi. Adică, mîncai cu prietenii la restaurant şi mai ales beai, iar apoi nu mai aşteptai să vină şi nota de plată.

Ieri s-a întrerupt curentul în tot cartierul. O zi întreagă. Am intrat în panică deoarece seara aveam curs iar planul de curs se afla, bineînţeles, pe calculator. Am aşteptat aşadar ce am aşteptat şi pînă la urmă mi-am suflecat mînecile şi m-am apucat de lucru. M-am întors la cărţile din bibliotecă, am răsfoit pasajele de care îmi mai aduceam aminte, am citit altele, am descoperit cîte o idee la care nu mă gîndisem.

O milă incontestabilă m-a cuprins faţă de ziarele mele şi le-am strîns de pe jos, le-am pus pe masă, am scos o foarfecă din dulăpior şi am început să le decupez feroce. Mila născuse sălbăticia decupajului selectiv. Îmi era imposibil să le păstrez întregi, în colecţie. Unde să le fi pus? Exista o singură modalitate ca să le conserv: să tai din ele tot ce mi se părea esenţial, important, durabil – dacă există aşa ceva într-un ziar, şi de ce nu ar exista?

De ce tace puştimea? Iar atunci cînd nu tace, de ce se exprimă prost? De ce acuzăm tinerimea că vehiculează cu dificultate un repertoriu cumplit de sărac în cuvinte? Şi de ce ni se pare că elevimea şi studenţimea nu mai au valori, că nu mai cred în nimic, nu mai au idealuri, dispreţuiesc cultura, se refugiază în lumea virtuală a Internetului, vorbesc, din butoane, o limbă stîlcită şi nu mai ştiu să pronunţe cuvinte?

Deplîngerea unor virtuţi ale sportului care s-ar fi degradat sub dominaţia profesionismului e unul dintre miturile simpatice publicului şi neadevărate. Este sportul de performanţă mai greu de practicat decît a fost vreodată? Este concurenţa mai acerbă, recordul mai departe, organismul uman mai aprig testat decît s-a întîmplat oricînd în istorie? Desigur!

În anii ’80 era la modă printre tineri un anume fel de excursie pe munte. Se pornea la drumuri lungi prin masive cu foarte puţine cabane (nu mai puţine decît astăzi), în care se mergea zile în şir, cu toate cele necesare traiului purtate în spinare. Probabil că mulţi îşi mai amintesc. Era ceea ce astăzi s-ar numi un exerciţiu de supravieţuire.

Se stinge lumina în sală. Toţi elevii chicotesc. Începe filmul. O scenă din procesul lui Ceauşescu.  – A, ştiu asta! exclamă un băiat cu mîinile petrecute pe după umărul celor două colege de lîngă el. Acum o să-l împuşte, stai să vezi...  Nu-l împuşcă. Urmează scena morţii lui Gheorghiu-Dej.  – Aoleu – ţipă o fată – să nu-mi spui că acum o să-mi arate şi cadavre!

În dezordinea importanţei, a intrării în scenă şi în autobiografie: Lucien Leuwen Ladima, Doamna T., Ştefan Gheorghidiu Pavel Anicet, cel întors din rai Iosif Hechter şi Blidaru (de 2000 de ani...) Fabrice Del Dongo şi mătuşa sa, Sanseverina, dar şi doamna de Renal. Levinson (din „Înfrîngerea lui Fadeev“)

Cu ceva vreme în urmă, am dat peste o ştire care se referea la iniţiativa unui primar din România de a lua cu împrumut nişte milioane de euro, pentru a construi, în localitatea în care îşi exercită mandatul, un cinematograf 3D şi un complex spa. Treaba asta se întîmplă la Bîrlad, unde se vede şi din satelit că, cel puţin centrul spa – jumătate din această iniţiativă legendară – e departe de a fi o prioritate pentru locuitorii oraşului.

N-am jucat de la egal la egal cu nimeni. Cu Franţa am avut mingea doar 40% din timp. Media procentuală a împrietenirii cu balonul în ce-i priveşte pe cei de la CFR Cluj, la meciurile cu Basel, Roma şi Bayern, e pe undeva la 36%, la fel ca aceea a Stelei cu Liverpool şi Napoli. Prea multă statistică? Exact! De aceea o şi dăm pe poezie, doinit şi vopsit.

De curînd, o organizaţie care se numeşte Forul Ortodox Român a luat atitudine împotriva introducerii actelor electronice în România. Argumentele din comunicatul lansat de FOR nu sînt, în general, de ordin religios. Organizaţia invocă necesitatea respectării libertăţilor civice şi riscurile prin care documente electronice ar putea crea „premisele unui sistem totalitar de supraveghere şi control al persoanei umane“.

Mi-a fost dat să citesc zilele acestea o excelentă teză de doctorat. Tema era de istorie a arhitecturii, aşa că nu prea eram la mine acasă şi detaliile mă lăsau mai degrabă rece. Dar dincolo de acestea se afla însă o adevărată lecţie de istorie recentă. M-am pomenit exclamînd de unul singur da, da, aşa e! da, bineînţeles! Motivul bucuriei mele nestăpînite îl constituia o operaţiune cît se poate de abstractă şi academică, în aparenţă, pe care am putea-o numi, pe scurt, periodizare istorică

Lucrător cum sînt, mai mult sau mai puţin acoperit, în slujba acelui Intelligence service al literaturii, recunosc public că Ernu şi Stănescu sînt cele mai recente Obiective aflate în atenţia mea. Nu fac un secret – îi urmăresc şi mă ţin după dînşii de cînd au început să se certe în 2006, de Ziua Naţională, la o masă din Hanul lui Manuc, pe o problemă la care, cu o naivitate specifică misiunilor noastre, nu puteam să nu plec urechea: cine-i cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor?

În România, fotbalul n-a fost niciodată profitabil ca instituţie în sine. Randamentul său s-a exprimat prin îmbogăţirea Lorzilor Fenomenului, de unde şi expresia „preşedinţii bogaţi ai cluburilor sărace“ – valabilă acum 20 de ani, valabilă şi astăzi. Criza n-a schimbat nimic. Cluburile noastre sînt „societăţi“ doar în interviurile rafinate pînă la carambol ale lui Cornel Dinu.

Dacă ţărănia şi mitocănia unora dintre politrucii cocoţaţi în ierarhiile administraţiilor locale ar mai primi, măcar din cînd în cînd, cîte o lopăţică peste bot, din partea unor profesionişti care n-au de pierdut lucrări pe bani publici şi care, în tinereţe, se jurau că vor rămîne curaţi, atunci chiar am fi cu un pas mai aproape de întrezărirea rostului fiecăruia. Demnitatea profesională conţine şi altceva decît ţuguierea buzelor, vorbirea afectată, suirea pe soclul catedrei de magistru şi

De cîţiva ani mă fascinează, ca pe foarte mulţi alţii, emisiunea Top Gear. Am descoperit că mă pot uita de mai multe ori la acelaşi episod (e adevărat că ajutat de cele cîteva televiziuni care preiau şi reiau o aceeaşi emisiune de nenumărate ori) fără să mă plictisesc. Audienţa pe care o are în lume e estimată la peste o treime de miliard. Altfel spus, unul din 20 de pămînteni se uită la Top Gear.

Zilele trecute am primit de la o colegă din Bruxelles anunţul unui colocviu cu titlu incitant: etnologia anti-patrimonializării (sau ceva în genul acesta...); mai mult, se părea că în spatele acestei conferinţe se află un grup academic (cît se poate de serios!) militînd împotriva exceselor patrimonializării. N-am reuşit să aflu nici cine sînt, nici ce urmează să prezinte la colocviul cu pricina, dar am început să mă gîndesc, aşa, printre picături, la miza lor centrală.

Vă informez că nu am avut şi nu am nimic comun cu un om care creşte un şoim, care dresează un şoim şi îl învaţă cum să prindă, zburînd, un iepure. Nu am crescut niciodată şoimi. Nu mă interesează un om care creşte şoimi. Sîntem două plan(e)te diferite.

Se pare că, în lume, sportul care poate aduce cîştigurile cele mai mari pentru un jucător ar fi golful. În România, caracteristica principală a acestui sport (practicat pe nişte jumătăţi de terenuri) este că îi poate decava pe cei care încearcă să-l practice. Handicapul acesta al nostru mai poate fi recuperat?

Ţara asta e a noastră doar atunci cînd trebuie să înjurăm cîte un francez sau cîte un italian de pe la vreun ziar care ne face ţigani sau atunci cînd se mai dau de ceasul morţii prezentatorii de ştiri care anunţă noi pretenţii de autonomie din partea locuitorilor din Secuime. Ei bine, atunci se trezesc în noi toţi strămoşii, iar dragostea de ţară e mai fierbinte ca o explozie solară. În rest, ţara e a lui Băsescu, a lui Boc, a parlamentarilor, a primarilor, a lui Vîntu, a oricui, mai puţin a noa

Prietenii mei de la Câmpina erau speriaţi de Moşu, un fel de Bau-Bau al lor personal, inventat de părinţi. Moşu putea să apară dacă deschideai noaptea uşa dinspre grădină. Putea să şi bată el însuşi la uşă. De aceea, le spuseseră părinţii, nu era bine pentru ei să mai zăbovească prea mult la joacă nici prin curte şi nici prin casă după ce se întuneca afară. Cu alte cuvinte, trebuiau să fie în pat cît mai devreme.

De mă voi întoarce, pre mulţi îi voi răspopi şi eu – a părut a fi, într-un fel, avertismentul Hertei Müller. Resentimente, poliţe de plătit? Probabil şi asta, există un registru al omenescului pe care artisticul nu-l poate elimina transfigurîndu-l. Or, la lipsa de solidaritate de care a avut parte în comunism şi după, a răspunde cu un mesaj de solidaritate festivă cu poporul român şi brava sa armată anticomunistă ar fi fost mai degrabă grotesc decît angelic. Mesajul de la Ateneul Român s-a rezum

Stimate lucrătoare şi stimaţi lucrători din Serviciile Multilateral Dezvoltate; am azi mica şi fragila îndrăzneală de a vă ruga să vă găsiţi timp – printre copleşitoarele misiuni care vă asaltează – pentru a vă concentra cîteva minute asupra acestui text: „...În ultimii ani, ne-am lăsat pradă politicii şi toate obsesiile noastre sînt de ordin politic. Formule grosolane, simple pînă la absurd, convinse pînă la teroare, stăruie în vocabularul nostru şi, de-acolo, trec pe nesimţite în gîndirea n

La hotel în Seul, după prea multe ore de zbor fără ţigări, fac rapid formalităţile de cazare. Organizatorii vizitei ne spun să ne adunăm într-o mică sală de conferinţe să discutăm detaliile programului. Pe masă, în dreptul fiecărui scaun, găsim cîte un mic pachet frumos ambalat. Desfacem: un breloc şi o mică tabacheră, cu sigla hotelului.

Dacă televiziunile şi ziarele sînt lăsate exclusiv pe mîna pieţei libere se va întîmpla ceea ce se întîmplă acum, adică ele vor trăda contractul nescris cu publicul, trădare care, oricît de monstruoasă pare coaliţia, începe de la nedifuzarea unui meci de tenis de la Open România sau de la netipărirea rezultatelor Campionatului Mondial de Baschet.

E un tip acolo jos, în staţia de metrou, n-are picioare, juma’ de om călare pe un skateboard, ca mijloc de deplasare perfectă pentru el. Stă sprijinit de un stîlp, cu capul răsturnat într-o parte şi cu ochii deschişi, parcă e mort. Din capătul celălalt al staţiei îl fluieră un tovarăş (cu picioare). Omuleţul se trezeşte şi intră brusc în viteză, vîslind cu mîinile pe pardoseală.

Totdeauna m-a fascinat înfăţişarea caselor. Înţelegător pînă la fanatism cu ţăranii mei şi casele lor făloase, desconsideram însă cu egală măsură toate aceste vile şi pălăţele, gated communities şi alte cartiere rezidenţiale care se întind pretutindeni în jurul oraşelor mai mici sau mai mari din România: eh, nişte parveniţi! – gîndeam în sinea mea, distant şi generic.

Cred că am o bază morală – măsurată în ani, nu în bani sau hectare – ca să discut, altfel decît disperaţii din jurul meu, despre meciul de fotbal România - Albania, cel care încă ne mănîncă zilele. Fără să mă dau solemn şi cu atît mai puţin înţelept, pot scrie, în 2010, că fotbalul albanez mi-a marcat destinul de paşoptist.

Știu care e asemănarea dintre o echipă al cărei antrenor se schimbă lunar şi o echipă fără antrenor: un patron din Liga Întîi. Deţinătorii de echipe au inventat ruleta românescă, le întind antrenorilor un pistol cu cinci gloanţe în butoiaş. Cît noroc poţi să ai?

De cîţiva ani, cînd se apropie perioada Festivalului de la Cannes, o undă de energie străbate suflarea românească. E drept, nu are dimensiunea marilor mobilizări emoţionale din vremurile în care echipa de gimnastică a României pleca, dornică să cucerească lumea, la Jocurile Olimpice. Nu are nici puful patriotic al aripilor de entuziasm naţional pe care plutea selecţionata de fotbal, hăt, demult, cînd mai ajungea la un turneu final.

În Piaţa Victoriei se pare că nu mai e zi fără manifestaţie. Ce-i drept, mult mai vesele şi colorate sînt demonstraţiile anului 2010 decît cele de la începutul anilor ’90. Sîntem departe de masele cenuşii de oameni de atunci, înghesuiţi unii în alţii, obişnuiţi probabil de la cozile la alimente. Buluceala s-a preschimbat acum în organizare, iar disperarea e diluată în spectacol.