Uichendist călătoreşte cu Radu Paraschivescu
De ce călătoresc? Fiindcă se poate. E voie. Am prins şi vremea cînd nu se putea, cînd nu te lăsau nici în Bulgaria, dacă nu erai membru de partid (deţin dovezi, martori şi documente ale unei experienţe personale din 1988). Într-un fel, dar numai într-un fel, lucrează aici şi ispita fructului oprit. N-am avut voie? Ia să mă dumiresc din ce motiv, ce anume n-ar fi trebuit să văd. Dar călătoresc şi din sfînta curiozitate, căreia i se adaugă plăcerea de-a mă lăsa surprins.
Sînt un prost cartograf al propriilor emoţii. Ştiu unde mi-a fost bine, unde am fost fericit şi unde aş fi vrut să rămîn. Atît. Nu am subtilităţi turistice, nici obiceiul de-a fixa maniacal toate lucrurile văzute, în insectare ale memoriei. Nu-mi place să fac poze (nici nu mă pricep), dar mă las fotografiat în temeiul convenţiei justificative: n-ai poză, înseamnă că n-ai fost acolo. Nu mai departe de ieri am făcut o emisiune radio cu un medic la care ţin mult, chirurgul Radu Dop, şi l-am întrebat dacă nu s-a simţit tentat să plece de tot. Mi-a răspuns: „Unde-ai băut primul pahar de apă trebuie să-l bei şi pe ultimul“. M-a emoţionat. Şi, crede-mă, e genul de om care ar fi putut pleca de mult şi oriunde.
Mă împăunez enumerînd locuri grozave, unele magice. Îţi fac o listă de perechi şi te invit să stabileşti tu un top trei, dacă te încumeţi: Praga şi Bruges, Zürich şi Bergamo, Lisabona şi Toledo, Ferrara şi Heidelberg, München şi Melk, Roma şi Porto, Canterbury şi Aix-en-Provence, Orvieto şi Bruxelles, Viena şi Madrid, Istanbul şi Siena, Basel şi Lucca, Londra şi Sevilla, Padova şi Salzburg, Budapesta şi Avignon, Coimbra şi Pisa, Marsilia şi Florenţa, Bergamo şi Linz, Sintra şi Verona, Regensburg şi Arles, Efes şi Dresda, Milano şi Innsbruck. Am rămas în pri-mul rînd cu spaima omului dedulcit şi hrăpăreţ: că n-o să apuc să văd tot ce-am aflat că merită bătut cu pasul. Dar şi cu întîlniri copleşitoare. Top trei opere? Domul din Siena, Mănăstirea Ieronimilor din Lisabona şi statuia lui David din Florenţa (originalul, nu copiile din zonele turistice). Top trei locuri? Toscana, Toscana şi Toscana. Cine i-a spus „parterul paradisului“ n-a greşit. Alianţa dintre chiparoşi, măslini, campanile şi dealuri cu pieptănătură viticolă e cel mai frumos lucru de care am dat cu ochii. De dragul clasamentului, adaug Roma şi Lisabona, alte două minunăţii fără rest. Toscana înseamnă Renaştere pe Arno, un formidabil pastel galben-cărămiziu, muzică răsărită din colţuri de stradă şi de tavernă, şuete stropite cu vin de Chianti şi coline dumnezeieşti. Roma e Oraşul, iar Lisabona e lumina vărsată peste tine de un polonic cosmic.
Mă întorc din compasiune şi egoism. Din compasiune fiindcă, singur la nişte părinţi singuri, ştiu că n-ar suporta să nu mă ştie aici. Din egoism fiindcă scriitorul din mine găseşte în Romînia mai multe subiecte decît poate duce în cărţi. Şi o limbă în care se poate glumi vîrtos sau subţire. Singurul loc unde mi-a venit să mă priponesc cu funii e Toscana.
De obicei, am cîteva repere, dar nu mai mult. Abia aştept să mă abat de la traseul prefigurat şi s-o iau prin locuri de care nu ştiam. Am avut o perioadă de atletism cultural, recunosc. După trei ani mi-am dat seama că nu aşa vezi şi înţelegi lumea, îngrămădind muzee, catedrale şi statui. De atunci sînt mult mai atent la sosul din jur. Cine face din vizitarea unui loc doar o colecţie de monumente ar putea la fel de bine să stea acasă şi să-şi ia DVD-ul. În schimb, locurile vechi mă atrag pînă la fascinaţie. Şi în Franţa (Orange, de pildă), şi în Italia sau Spania. Cum vezi, încă n-am ieşit din Europa. Simt că mai am multe de iubit aici. Şi de tăcut.
Uneori, în faţa unui loc frumos, a unei ruine înnobilate de-un pin şi-o mîţă letargică, simt nevoia să-mi cos buzele. Îmi amintesc de întrebarea volubilului Fory Etterle pentru taciturnul Emanoil Petruţ: „Ia zi, Petruţule, despre ce tăcem azi?“.
