TÎLC SHOW

Un avantaj practic al studiului acestui tip de discurs este faptul că textele sînt la îndemînă, din abundenţă, în formă electronică, ceea ce permite adunarea şi compararea unui material bogat, inclusiv cu metode statistice.

Mama mea, profesoară de latină, m-a anunțat bucuroasă că a reușit să-și găsească un alt loc de muncă prin apropiere, în același liceu în care urma să-mi încerc eu puterile la examenul de admitere.

Alecu Anemonă e neîntrerupt altul, într-o diseminare de identități și subidentități năucitoare. Noi și noi Aleci și Anemone năvălesc peste lume din toate direcțiile. S-au format două șiruri numerice care urcă de la Alecu 1 la Alecu n și, respectiv, de la Anemonă 1 la Anemonă n.

Ipoteza noastră este că în acest caz avem de‑a face cu un CEO manipulator, narcisist şi lacom, atît de plin de sine, superior şi arogant, încît a ajuns să creadă că regulile şi legile nu se aplică în cazul lui.

Tragedia de săptămîna trecută a scos la suprafaţă multe părţi bune ale compatrioţilor noştri: compasiunea, generozitatea, solidaritatea. Sigur, însă, cauzele a ceea ce s-a întîmplat sînt legate în mare măsură de părţile rele ale unora: iresponsabilitate, corupţie, egoism.

„Domnu‘ Menghele, gata cu abuzul! Mă doare sufletul să o spun, dar nu mai pot profita de bunăvoinţa dumneavoastră! Vă rog să nu mai munciţi la secretariat! Dedicaţi-vă timpul doar cercetării şi predării. Sînteţi un intelectual de prim rang, nu vă puteţi irosi între aceste hîrtii.“

Se pune, tot mai adesea, problema „balcanizării“ Europei. Valurile de imigranți, cele de acum, dar și cele precedente, redeschid polemica despre ce înseamnă, de fapt, să fii european. Ca orice discuție despre identitate, și aceasta provoacă temeri și resentimente

La şah, cine joacă cu piesele albe are un avantaj, e mereu cu o mutare înaintea celui cu piesele negre şi are iniţiativa. În lume, observăm că de multe ori răul pare să aibă piesele albe, adică deseori e cu o mutare înaintea binelui, iar pînă cînd forţele binelui se adună şi capătă putere împotriva lui trebuie să treacă o vreme.

Povestea, într-un text, Andrei Pleşu cum, deplasîndu-se pe coridorul unui spital bucureştean, a auzit un pacient (care-l studiase preţ de cîteva secunde) spunîndu-i altuia: „Uite-l pe Liiceanu!“ Este posibil totuşi să am o scăpare şi să fi fost vorba despre Gabriel Liiceanu care, într-o situaţie similară, aude: „Uite-l pe Pleşu!“

În Germania a început dezbaterea publică pe marginea unei noi legi a patrimoniului. Temeiul acestei modificări legislative: un control mai riguros al operelor de artă la intrarea în ţară şi posibilitatea legală de a returna obiectele de artă cu provenienţă dubioasă.

"Este un eveniment anual, organizat de Institutul Goethe din Bucureşti, care în fiecare an colaborează cu un alt selecţioner, tocmai pentru a asigura o diversitate de viziuni asupra cinematografiei germane. Eu nu eram un mare cunoscător al cinematografiei germane înainte să mă ocup de această selecţie şi să văd zeci de filme contemporane."

Deşi Oktoberfest s-a încheiat, berea rămîne. Ăsta ar putea fi un bun slogan publicitar în această perioadă. Există statistici din care reiese că România s-ar fi clasat anul trecut pe locul al şaptelea în Europa, cu 90 de litri de bere consumaţi pe cap de locuitor.

Nu cunosc dramă mai stranie decît cea hărăzită colegei mele de facultate, Miorlette Miorleanu. Se întîmpla în urmă cu aproape trei decenii, dar îmi amintesc şi astăzi puternica emoţie ce cuprinse întreaga grupă de Engleză la aflarea veştii anulării căsătoriei amicei noastre cu prietenul ei încă din liceu.

Pentru Europa sau pentru lumea occidentală, o temă ca „libertatea de exprimare“ nu prea (mai) e o temă. Şi totuşi, Tîrgul de Carte de la Frankfurt a propus această temă pentru conferinţa inaugurală. Invitat: Salman Rushdie. O alegere semnificativă.

În aeroportul din Viena, transportul pasagerilor spre şi dinspre aeronave e asigurat de autobuzele firmei Çelebi: numele turcesc etalat la tot pasul pare să anunţe tuturor apropierea geografică de spaţiul balcanic, iar călătorilor români le oferă, în plus, şansa de a-şi readuce în memorie un cuvînt rar, aproape uitat.

Lumea a rămas cu protestele, cu argumentele, cu indignările şi comisiile, premierul a rămas cu funcţia în exerciţiu, cu titlul de doctor şi cu cel de avocat, obţinut ca o consecinţă a celui dintîi. Şi nu pentru că aşa ar fi vrut înaltul demnitar, ci pentru că aşa scria la lege.

Ştiu că unii văd acest sport ca pe un fel de grămadă într-o mocirlă. Mulţi nu se pot uita pe motiv că ar fi prea dur. Sînt unii pe care îi enervează sau îi plictisesc întreruperile prea dese ale jocului.

În ciuda caracterului lor sociabil, americanii devin rezervaţi atunci cînd au de-a face cu ritualuri de comunicare umană prea repede glisante spre intimităţi inadecvate. Pupatul mîinii unei femei pe care abia o cunoşti se înscrie în sfera unei astfel de intimităţi, se pare, pentru standardele lor comportamentale.

…e să ne facă să credem că el nu există. Cei mai mulţi îl creditează pe Christopher McQuarrie – scenaristul filmului The Usual Suspects (1995), în regia lui Bryan Singer – ca fiind autorul acestor vorbe, devenite şlagăr.

"Merge foarte bine în şcoli, atîta timp cît este promovat de profesorii de muzică. În spatele proiectului există un concurs, care a prins foarte bine la copii. Proiectul este realizat în colaborare cu profesorii de muzică şi corespunde planificării şi programei şcolare. Aşa că noi, profesorii, ne putem folosi de piesele din proiect pentru audiţii în cadrul orelor."

Un fin observator al scenei politice internaţionale îmi atrăgea atenţia odată asupra felului în care se schimbă problema principală. Capul de afiş al agendei politice mondiale e mereu altul, iar titlurile anterioare sînt lăsate în umbră pentru o vreme sau chiar definitiv.

În amfiteatru era o linişte mormîntală. Pînă şi lumina cenuşie, de început de toamnă, colora atmosfera funebru. Aprehensiunile decanului – declanşate încă din momentul acceptului său de a participa la festivitate – crescuseră gradual în intensitate.

Pînă la urmă, acesta e sensul competiţiei pentru Capitala Culturală Europeană: să genereze o reflecţie despre potenţialul de dezvoltare al oraşului pornind de la cultură şi industriile creative. Iar dezvoltarea înseamnă cooperare.

Festivalul a crescut de la o ediţie la alta. E un exemplu de performanţă, pînă la urmă. Cînd patru din primele zece orchestre ale lumii, mari instrumentişti şi mari dirijori sînt aici, e un exemplu de reuşită. Timp de trei săptămîni, ca să reiau sloganul festivalului, «magia există».

În faţa biroului de internări al unui spital cu titulatura „de urgenţă“, vreo douăzeci de persoane, pacienţi şi aşa-numiţi aparţinători care ţin rîndul celor ce încearcă să se interneze, aşteaptă. Unii dintre „internabili“, care nu pot sta la coadă, sînt aşezaţi alături, pe nişte scaune ca la metrou.

„Tovarăşa dirigintă, vai, ce bine să vă găsesc şi ce bucurie să vă revăd! Vai, numai dumneavoastră ne puteţi ajuta! E o minune reîntîlnirea noastră şi o binecuvîntare, cu siguranţă, pentru copilaşul meu, dragul de Cristinel, pe care vi-l amintiţi neîndoios!“

Deşi piaţa de carte din România e axată în principal pe traduceri, deşi cele mai multe edituri trăiesc (sau doar supravieţuiesc) din cărţile traduse, traducătorii înşişi sînt neglijaţi, vulnerabili şi săraci. Traducătorii români au tariful cel mai mic din Europa.

Este numele unei spectaculoase explozii demografice. Risipită pe o fîşie de pămînt, strivită între pantele abrupte ale munţilor Sierra Madre şi uriaşele valuri ale Oceanului Pacific, undeva la jumătatea distanţei dintre nordul şi sudul Mexicului, o mică aşezare zace de secole, răpusă de fascinaţia peisajului.

● Pe un feribot din Grecia, între continent şi o insulă călătorea o familie de români, trei generaţii. Nu păreau prea înstăriţi, dar cei mai tineri erau foarte entuziaşti. Copilul ţopăia fericit în timp ce părinţii îi arătau culoarea mării, munţii şi insulele din depărtare, pescăruşii, corabia albă cu pînze ce tocmai trecea pe acolo.

Coridorul fierbea de aglomeraţie şi caniculă. Tinerii admitanţi şi părinţii lor – derutaţi de vastitatea labirintică a universităţii – mergeau în toate direcţiile, fluturînd dosare de înscriere la facultăţi. Doar un domn se plimba relaxat printre ei, complet imun la îmbrîncelile inerente ale multitudinii de oameni din incintă.

Statul german a recompensat, recent, peste o sută de librării independente cu diplome şi premii substanţiale (între 15.000 şi 25.000 de euro). Premiile răsplătesc eforturile librarilor de a menţine standarde ridicate în ceea ce priveşte calitatea evenimentelor programate şi angajamentul pentru literatura de calitate.

„De peste zece ani, radiografiez în Dilema veche ediţiile Festivalului Enescu. Anul acesta repertoriul mi se pare mai modernizat. Sînt cîteva lucruri care nu s-au cîntat în România pînă acum, deşi au împlinit 100 de ani. Modernismul muzical în latura sa expresionistă a fost mai puţin gustat în România."

Nu mă aşteptam ca la US Open să cîştige Simona Halep. Asta pentru că ştiam că în finală o va întîlni pe Serena Williams, cea care pare cu o clasă peste toate jucătoarele actuale. Serena era acasă la ea şi cîştigase ultimele trei ediţii ale turneului.

Uşa biroului decanului fu deschisă abrupt. Din cadrul ei, bătrînelul tremurător (care ţinea în mînă ceva ce aducea a tablou) începu să vocifereze piţigăiat: „Da, da’ domnul academician Preoţescu unde-i?“ Decanul îl recunoscu imediat pe pictorul octogenar Maimuţeanu, cîndva un personaj boem cu oarece notorietate în urbe.

N-a fost cea mai bună ediţie a Galei HOP, dar a fost, cu siguranţă, cea mai interesantă. Directorul galei, regizorul Radu Afrim, a propus pentru exerciţiul liber două teme, la alegere: „Dada (...Ce-i cu dadaismele astea?)“ sau „Vacanţa la mare“.

Avem de-a face cu noi grupuri de iniţiative civice, nu neapărat formalizate, care reuşesc să influenţeze viaţa publică la nivel local. Această dezvoltare pe un plan nou este de natură să ne aducă beneficii, pentru că în acest fel societatea civilă reprezintă din ce în ce mai mulţi cetăţeni.

În copilăria noastră din timpul comunismului, am avut mereu de-a face cu gardurile şi cu zonele interzise. Nu doar la figurat, ci şi la propriu. De exemplu, spaţiul verde din jurul blocurilor, pentru cine îşi mai aduce aminte, era înconjurat cu sîrmă ghimpată.

Angoasa doamnei Nona Iepur-Mortadel a început în momentul în care nepotul favorit – Cristi –, elev în clasa a şaptea la o şcoală din America, îi spuse, în româna lui stricată: „Buni, semestru’ ăsta mi-au dat Apilin!“ Simţise în glasul cristalin al băieţelului o frică profundă, un strigăt mocnit după ajutor.

Ce pot face cetăţenii? Ce poate face statul? Şi ce poate face Uniunea Europeană? Sîmbătă a avut loc la Paris o amplă manifestaţie pentru susţinerea refugiaţilor şi împotriva xenofobiei, cu peste 8000 de participanţi.

Festivitatea de premiere a regatei se încheia cu muzică. Un tip cu un pîntec mic şi rotunjor, pălărie neagră şi costum verde, ca un greiere, se pregătea să cînte la buzuki. Eram la o masă cîţiva oameni de vîrste diferite. Nu ne cunoşteam între noi decît, cel mult, cîte doi. Ne aşteptau însă 24 de ore de mers în comun.

În a doua jumătate a anilor ’80, ajunsese faimoasă, printre redactorii din presa studenţească ieşeană, o contabilă-şefă din structurile UASCR, doamna Duminică, însărcinată cu autorizarea cheltuielilor de tipărire a revistelor Dialog, Opinia studenţească şi Viaţa Politehnicii.

Ministrul francez al Economiei, Emmanuel Macron, propune o reformă profundă a Uniunii Europene şi a zonei euro. Într-un interviu recent acordat Süddeutsche Zeitung, Macron spune că planurile de ajutor pentru Grecia şi criza financiară din ultimii ani au arătat că uniunea monetară nu funcţionează bine.

● Pe lîngă chioşcul pe care scrie Gogoşica, la o masă din acelea cu pătrate pentru şah încrustate, stă de obicei un pensionar slăbuţ, cu ochelari şi pălărie de pînză. Descifrează cuvinte încrucişate, avînd alături un mic radio cu antenă. Aş zice: Pleziristul fericit din vremea comunismului.

Un volum de antropologie culturală, apărut la sfîrşitul anilor ’80 în SUA şi intitulat sugestiv Finding Freedom / În căutarea libertăţii, investighează pînă la detaliu fenomenul colonizării Americii, lăsînd să se înţeleagă că ar exista o întreagă „ştiinţă“, dacă nu chiar o „artă“, a emigrării.

589 de romane noi, franceze şi străine, urmează să apară în librăriile din Franţa în noul sezon literar, începînd cu 20 august şi pînă la sfîrşitul lunii septembrie. Fenomenul numit rentrée littéraire e specific acestei pieţe. Grosul cărţilor apare mereu la sfîrşitul verii.

Recent, profesorul Vintilă Mihăilescu a scris un articol („Narcis şi psihologia poporului“) în Dilema veche (nr. 600, 13-19 august 2015), în care încerca să convingă că nu există o „psihologie a poporului român“ (o să vedem mai încolo, spunînd că nu există într-un sens aparte).

Omenirea găseşte şi pierde mereu lucruri senzaţionale. Unele invenţii sau descoperiri făcute înainte de vreme ori în conjuncturi istorice şi politice nefavorabile nu s-au bucurat de preţuire la timpul lor. Uneori, ele au fost redescoperite, alteori, s-au pierdut cu totul.

Vă rog să citiţi cu atenţie următoarea epigramă (scrisă de Eugen Albu): „Cu omul neşcolit şi prost / Nu lupt, că n-are nici un rost; / Dar duc o luptă infernală / Cu prostul care are şcoală“. Ea se afla, în urmă cu vreo doi ani, pe peretele frontal al unuia dintre numeroasele birouri administrative din universitatea unde lucrez.

Se întîmplă tot mai des, în Germania: militanţi de extrema dreaptă incendiază aziluri în care sînt adăpostiţi imigranţi, devastează locuinţe unde s-ar putea ascunde aceştia sau vandalizează micile dughene în care turci sau alţi imigranţi musulmani vînd kebab ori alte mărunţişuri.