TÎLC SHOW

De cînd Ministerul Justiției a publicat, slavă Domnului, lista lucrărilor scoase pe bandă rulantă de rezidenții pușcăriilor, mass-media se întrec în a publica „topuri ale rușinii“.

Toate informaţiile din ambele variante ale poveştii sînt perfect adevărate. Fiecare o poate alege pe cea care-i place. Dar cine s-a uitat în acele zile la televiziunile de ştiri s-ar putea simţi mai familiarizat cu cea de-a doua.

Femeia intră în biroul decanului cu gesturi sigure și se așeză direct, fără să aștepte să fie invitată. Puse pe birou un dosar voluminos, îngălbenit de vreme. Privea fix. Ochii îi străluceau precum două faruri în noapte, lăsate, neglijent, pe „faza lungă“. Decanul se înfioră.

Noul „deținut politic“ e o specie cît se poate de recentă, apărută în urma glaciațiunii declanșate de impactul unui meteorit de mari dimensiuni, cunoscut sub numele de „Justiția“. E o nouă și sofisticată etapă a evoluției speciilor, o mutație extrem de spectaculoasă.

Steaua a ajuns o glumă. Echipa e deţinută de un tip care spune că o vinde primului venit, iar marca e a unui club ministerial care ne dă de înţeles acum că l-a păcălit calificat pe cel dintîi, care s-a angajat să bage banii pe care ministerul nu-i mai avea.

Vînătoarea de cacofonii este un exemplu de „lingvistică populară“ (Folklinguistics), care poate deveni ea însăşi obiect de studiu: se bazează pe opinii despre limbă de uz curent, răspîndite mai ales prin şcoli şi prin edituri, fără a fi fost produse sau validate de specialişti.

Așa s-a tradus în română, ingenios, titlul unei cărți a lui Herbert Frank, Die das „neue“ nicht fürchten – Manager der Kunst; o carte despre arta plastică modernă, mai exact, despre „viețile acelor oameni care, fără să se teamă de nou, s-au pus în slujba artei tinere și au adus sacrificii pentru ea“.

Într-o lume de preziceri, unii fac doar previziuni, bazate însă pe analize. Săptămînalul The Economist publică la fiecare sfîrşit de an, de 30 de ani încoace, un supliment consistent cu previziuni  politice şi economice pentru anul care urmează.

Bestia de germană pusese ochii pe mine de la întîia oră. Nu‑i plăcea lungimea părului meu. Venea lîngă mine și își înfigea degetele în șuvițele de la ceafă. Rămînea într-o stranie expectativă pentru mult timp, savurînd, cu metodă, starea mea de paralizie psihologică.

Dacă ceva e disponibil, la vedere, expus într-un fel sau altul, iar tu-l lași acolo și treci mai departe, atunci „Ești prost!“. După cum întoarcerea spre vreo formă de „facere de bine“, întotdeauna se soldează cu un păcat fundamental, pe care noi îl formulăm cît se poate de limpede și de pitoresc, dar nu se poate reproduce aici.

Dacă va alege să investească pre­ponderent în disciplinele cu tradiţie naţională şi/sau popularitate globală în detrimentul împrăştierii puţinului pe zeci de sporturi, atunci se vor găsi bani buni pentru performanţe. Pînă atunci, pentru handbal, veşnicul copil rătăcitor, se va tot tăia viţelul cel gras.

Pentru a înţelege raportul dintre sinonimele cioban, oier, păstor, păcurar, dic­ţio­narele ne ajută doar pînă la un punct: vechiul păcurar a ieşit din uz sau s-a păstrat ca nume de familie; păstor (din latinescul pastor) e un cuvînt arhaic, poetic, folosit mai ales ca metaforă îngheţată în limbajul bisericesc.

Pot spune că, pe cît de uşor şi de relaxat, pe atît de plăcut a fost acel Revelion. Descărcat de împovărătoarele „obligaţii“ de a mînca şi a bea din greu pînă dimineaţa.

Cînd ai greșit ceva neintenționat, trebuie să te grăbești să mai păcătuiești o dată – a doua oară, desigur, cu intenție! –, pentru a putea fi scuzat „la pachet“, adică o singură dată. Mai pe șleau exprimat, comite două mizerii în lanț și bucură-te de privilegiul unui gest unic de iertare!

Furtul – și tot ce-l înconjoară, de la dimensiunile lingvistice ale conținutului său, pînă la nenumăratele povești care-l fac cel mai evocat subiect din lumea românească de azi – a devenit, pentru noi, un fel de a vedea lumea.

România e, istoric, între marile naţiuni ale handbalului de fete, deci aurul, care ne scapă de 53 de ani, e deja o obligaţie. Părerea de rău? E bună doar dacă e topită într-un manual al refuzului de a mai trăi un astfel de sentiment.

Denumirea banalului fel de mîncare caracteristic meselor de sărbători cuprinde în sine mai multe curiozităţi filologice: e un hibrid româno-francez, netransparent, dar riscînd să intre în contradicţie cu realitatea la o încercare de traducere.

Eu sînt pentru ea, e clar, un soi de bolovan atîrnat de celălalt capăt al lesei.

În vremurile acelea în care trăiam zilnic umilinţele şi mizeriile comunismului, în acel adevărat război pe care conducătorii îl duceau permanent împotriva noastră, măcar imaginaţia mai rămăsese. I-am împuşcat aşadar pe toţi, în mintea mea.

S-a scuturat terifiant în faţa lor, ca după un frison puternic. Şi-a ridicat puţin masca (atît cît să i se vadă gura) şi a rostit cu glas cavernos, venit parcă din povestirile gotice ale lui Poe: „Eu sînt Cocoşatul de la Rotterdam“.

Mereu, cineva vrea să ne fure bicicleta. Să ne „facă“. Ne plîngem între noi că nu mai înțelegem nimic, pentru ca în secunda următoare, în public, să suferim de povara durerii că înțelegem absolut totul.

Nici nu începea bine, şi anul 2015 era deja marcat de atacul terorist din redacţia revistei satirice pariziene Charlie Hebdo. Au murit atunci, pe 7 ianuarie, sub tirul deschis de doi atacatori islamişti, 12 editori şi angajaţi ai revistei

Cu vreo 15 ani în urmă, scriam despre locuţiunea a-şi da cu părerea, foarte răspîndită şi pe atunci în limbajul colocvial, dar asociată, tocmai din acest motiv, cu o notă de ironie, de deriziune: datul cu părerea fiind perceput ca o activitate amatoristică şi neangajantă.

Deocamdată, mie liceul mi se pare, în actuala configuraţie, ca o autostradă pe care apare la un moment dat, netam-nesam, un ditamai podul, pe sub care trec alte drumuri. Vrei să cobori? N-ai decît să sari de pe parapet. Vrei să urci în autostradă? Te poţi tîrî pe burtă pe taluz. Oricum, la capătul podului e o altă ţară.

Țineţi minte ce făceau, în urmă cu nişte ani, mulţi bărbaţi în fiecare sîmbătă dimineaţă? Îşi bibileau maşinile parcate în faţa blocului, le reparau, le spălau cu detergent, cu cîrpe şi perii, le clăteau cu găleata, le lustruiau. Uneori se încumetau şi la lucrări importante, se băgau pe sub ele, le dădeau jos motorul sau cutia de viteze.

„Mai lucrez la finisaje, șlefuiesc, cum ar veni. Teza este gata și sînt foarte mîndră de ea, dar am pretenții de perfecționistă, nu­tresc convingerea că aparțin lumii celor care mîngîie verbul, cuvîntul scris, în monumentalitatea lui sacră-originară, pînă îi dau străluciri diamantine.“

Galopul de sănătate al lui Donald Trump, din Statele Unite, produce un soi de amuzament. Pare că aici, la noi, în Lumea Veche, lucrurile sînt foarte serioase, iar peste Ocean se petrece o comedioară care nu depășește limitele unui serial amuzant. O fi însă numai atît?

Ce e indubitabil e că Mourinho n-a fost niciodată vreun simpatic şi tăvăleala pe care o primeşte acum în Premier League e revigorantă pentru mulţi. De ce echipa Specialului e într-un asemenea hal încît pînă şi Bournemouth i-a lăsat un gust amar în gură? Poate pentru că Mourinho a uitat să se mai reinventeze.

Dacă artificie pare o formă acceptabilă, folosită pentru diferenţierea sensurilor, cu totul altfel stau lucrurile cu variantele artifice, artific şi artifică, care aparţin în mod evident registrului necultivat. Atestările lor actuale sînt destul de numeroase.

Îmi aduc aminte discuțiile în­fier­bîn­ta­te cu părinții de la școala din Viena în care fata mea a făcut clasa a II-a. Toți se plîngeau că materia e prea grea, că programa e prea încărcată. Eu căscam ochii mari, pentru că fie-mea nu avea nici un motiv să se plîngă: ce i se cerea să învețe învățase deja în clasa I, în România.

Totul a început cu o mare adunare pe străduţa din faţa blocului. Credeai că oamenii s-au strîns la înmormîntarea vreunui colocatar mai popular. Nu era înmormîntare, era anvelopare. Preşedintele le explica oamenilor ce urma să se întîmple. După cîteva zile, pe acoperiş au apărut nişte omuleţi care vorbeau tare.

M-a apucat impulsul revanșard și am decis să fiu ticălos. Le-am dat subiect fix din materia discutată în cursul buclucaș. Spre oroarea mea, singurul literalmente nepregătit fu Marțian. Ceilalți învățaseră pe rupte. Or, eu pot fi rău, la rigoare, dar nu și incorect!

Pînă una-alta, ştim că s-a produs zarvă, că un cetăţean român de na­ţio­na­li­ta­te maghiară e cercetat în stare de arest şi că un număr de cetăţeni protestează, în centrul oraşului Tîrgu Secuiesc, la adresa arestării concitadinului lor.

Ca de atîtea ori, ştirea apărută mai în­tîi pe site-ul BBC a fost preluată de agenţii de presă româneşti, în traduceri grăbite, reproduse apoi, de cele mai multe ori fără modificări, de zeci de publicaţii: „Celebrating St Andrew’s Day – with the Romanian flag“.

Învățăm, în medie, cam un sfert din viață. Atîta durează instruirea în­tr‑un cadru formal: grădiniță, școală, universitate. Altminteri, învățătura nu se dă dusă de la noi de cînd ni se predau tehnicile de folosire a sînului mamei pînă la „nu credeam să-nvăț a muri vreodată“.

După ce a plecat de la BBC în urma pumnilor aplicaţi unui producător care l-a enervat, Jeremy Clarkson (Claxon, cum îi zice maică-mea) prezintă astăzi, într-un filmuleţ, felul în care dronele vor fi folosite de compania Amazon pentru livrarea produselor comandate de clienţi.

Bunul meu vecin, domnul Amorel Mirabel Onanescu, pensionar în etate de 87 de ani, stătea abătut, într-o dimineață, la intrarea în scara blocului, contemplînd frunzele uscate, purtate de vînt în toate direcțiile.

Oricîte computere am folosi, oricîte tweet-uri și poze am trimite în neant, oricîte like-uri i-ar da unii lui Osho și oricît de sofisticați credem că am ajuns, sînt lucruri care au rămas cumplit de neschimbate.

Federer a stabilit un standard. În absenţa lui, tenisul ar risca să fie un război. Roger, în schimb, pluteşte, merge pe ape, e una dintre podoabele dăruite acestei lumi. Nu se smiorcăie, deşi incidental mai varsă cîte o lacrimă, nu se străduieşte nici să fie prea ha­ios.

Ceea ce foarte multă lume ştie e tot mai des ignorat de ştirile şi reportajele ziarelor şi ale posturilor de televiziune. Centrul „oficial“ al Bucureştiului, locul de unde se măsoară distanţele faţă de alte localităţi, se află în vecinătatea bisericii Sfîntul Gheorghe Nou, fiind marcat de un monument din 1938.

CV-ul zilelor noastre elimină din text orice urmă de narațiune, de „poveste a vieții“. El pare să se alăture regulii jurnalistice a piramidei inversate, potrivit căreia informația se structurează în ordinea descrescătoare a importanței. Or, în cazul de față, important pare să fie cu prioritate prezentul sau trecutul imediat.

„O mişcare. Ce anume se mişcă? Nimic altceva decît conştiinţa noastră. Se poate chiar ca, fără a auzi sunetele, să ­simţi muzica. Deci este totuşi conştiinţă.“ În aceste cîteva cuvinte, Sergiu Celibidache desluşeşte o taină ce părea de neexplicat.

Tăticul și mămica o considerau foarte talentată la pictură (iată că viața a vrut totuși altceva: Mimi Brotacov a mers spre literatură și, în mod deosebit, spre poezie, însă, oricum, fără a-și nega vreodată firea artistică!). Ei i-au strîns desenele și le-au trimis la redacție.

A trecut ceva timp de cînd americanii bombardează într-o veselie în Siria și în Irak. De la un moment dat, s-au pornit și rușii. Cum se face acum. Care mai de care mai nerăbdător să arate opiniei publice, planetei întregi, cum explodează niște chestii.

Ruşii ştiu exact ce fac, chiar şi acum, după ce au fost excluşi provizoriu din atletismul mondial pentru ceea ce s-ar numi „dopaj de stat“. Deci ştiu ce fac şi fac ce ştiu. Fac politică prin sport, aşa cum o fac peste tot prin lume, cu arma în mînă, fără nici un respect faţă de reguli.

Un termen specific notaţiei muzicale, cu care orice vorbitor de română mediu şcolarizat a avut de‑a face încă din clasele gimnaziale, a ajuns foarte cunoscut şi folosit în epoca Internetului. Uzul său poate fi considerat de către purişti un abuz, pentru că se bazează pe echivalarea a două semne uşor diferite.

Nu am vrut să scriu despre drama petrecută în societatea românească la #colectiv. Pe de o parte, pentru că îmi repugnă modul în care mass-media autohtonă se aruncă, cu lacrimi în ochi și apetit de hoitar, asupra evenimentelor însîngerate.

Ce-mi creează fiorul de tristeţe, senzaţia de depresie? Nu e prea uşor de explicat. Locatarii acestor case sînt de obicei cumsecade şi gospodari. Între ei se bîrfesc, dar se şi ajută. Cu oaspeţii sînt totdeauna primitori şi deschişi.

Conferința propriu-zisă nu putea fi banală, mi-am zis, judecînd după identitatea academică a celui din spatele ei. M‑am dus așadar. Previzibil, mulți gîndiseră ca și mine. Aulă arhiplină, spectatori în picioare, stație de amplificare.