Staţii şi răspîntii
O călătorie precum cea pe care o descrie harta curriculară nu urmează un drum oblu şi stingher. Fie că urcă dinspre copilărie spre maturitate sau coboară de la joc şi curiozitate la dezamăgire şi lehamite, traseul mai are şi el popasuri, în care îţi mai tragi sufletul şi te uiţi împrejur, să vezi încotro să o iei.
Aşa cum drumul de-a şcoala e construit la noi parcă pentru o lume antipodală, tot aşa staţiile şi răspîntiile cu care e presărat par a fi gîndite şui şi puse anapoda.
Am scris şi am vorbit pînă la saţietate despre stupiditatea definirii ciclurilor curriculare în actuala configuraţie. Era, n-am să uit, plină vară cînd s-a trecut în Parlament, cu o straşnică unanimitate, modificarea legii educaţiei prin care se introducea învăţămîntul obligatoriu de zece clase. Nici o opoziţie politică, nici o reacţie din partea societăţii civile sau a presei. Evenimentul a fost comentat în cîteva notiţe prizărite de ziar – culmea! – ca un act de generozitate din partea guvernanţilor, care ar fi dat astfel şansa să înveţe mai mult tineretului avid de educaţie. De parcă o constrîngere ar fi totuna cu o oportunitate, de parcă între o obligaţie şi un drept n-ar fi nici o deosebire. Mi-am zis că mintea românească va fi fost lovită de torpoarea vesperală, altminteri cum să-ţi explici că nimeni nu-şi mai amintea că ne bucuraserăm deja de un atare experiment încă din anii ’80, cu acelaşi succes ca şi interdicţia avortului şi a contracepţiei – şi cu aceeaşi soartă ca şi aceasta îndată după căderea regimului comunist. Mă aşteptam chiar ca şi politicile de odinioară de creştere demografică să fie reconsiderate ca acordarea unor drepturi suplimentare – acelea de a naşte oricît, oricînd şi oricum, dacă nu vrei să ajungi pe mîna procuraturii.
Cea mai evidentă aberaţie a acestei reorganizări este revenirea la formula antedecembristă a liceului cu „două trepte“ – altfel botezate, e drept. Pentru mine, este un nonsens categoric să proiectezi un ciclu de şcolaritate hăcuit în două jumătăţi, cu statut net diferit: una obligatorie, cealaltă, facultativă.
Am ascultat ulterior o puzderie de argumente, care mai de care mai răsucite, prin care mi se demonstra că mă ambalez degeaba. De pildă, că elevii care sînt admişi la liceu vor prinde, într-a IX-a şi a X-a, gustul de învăţătură şi vor vrea să meargă apoi mai departe. Statisticile se pare că zic altceva, dar asta nici nu mai contează. Că, de fapt, şi obligaţia e mai mult aşa, de sperietoare, fiindcă nimeni n-o s-o ia în serios, să deranjeze bietele familii nevoiaşe cu amenzi usturătoare, pe care oricum nu le vor plăti. Că, pentru cei care n-au avut şansa admiterii la un liceu, chiar dacă şi‑ar fi dorit acest lucru, va exista posibilitatea ca, după doi ani petrecuţi într-o şcoală de arte şi meserii, să urmeze timp de un an un soi de cursuri compensatorii care să le dea dreptul, odată finalizate, să revină în clasa a XI-a pe filieră teoretică (mă întreb cîte cazuri de felul ăsta s-au înregistrat pînă acum). Degeaba. Eu o ţineam una şi bună, că nu ai cum să ridici o construcţie solidă pe temelia unei flagrante lipse de noimă; că între o obligaţie şi un drept e o prăpastie ontologică, pe care n-ar trebui să fim îndemnaţi să o străbatem pe sîrmă, cu o prăjină în mînă şi legaţi la ochi. E absurd să ai, fie şi ca pură virtualitate, tineri cu zece clase care să se bată cu pumnii în piept că au absolvit jumătate de liceu.
Primele consecinţe le-am resimţit atunci cînd am fost rechemaţi, cei din grupul de lucru pentru programa liceală de română, să o ajustăm în raport cu noua situaţie. Nu era deloc uşor să refaci reperele unui parcurs care fusese gîndit, din capul locului, pentru patru ani de studiu, mai mult chiar, şi cu posibilitatea de a absorbi, fără mari convulsii, materia primului an de liceu în anul terminal, cel de-al cincilea, de şcoală generală, aşa cum prevedea legea anterioară.
Răscroiul pe care urma să îl facem nu avea să fie treabă uşoară. Nu poţi avea un absolvent de învăţămînt obligatoriu care să declare senin că el n-a ajuns decît pînă la completiva de mod şi pastelurile lui Alecsandri.
Ni s-a transmis, din partea forurilor decidente, să nu ne batem capul prea tare, că n-or să fie mulţi liceeni care să se oprească după clasa a X-a. Am răspuns că nu sînt Mafalda, dar că pentru mine e suficient să fie şi unul singur care să ne tragă de mînecă, că obligatoriul nu-i ca facultativul, ca să îmi crape obrazul de ruşine. Nu-s militar, să mă împac cu gîndul că în campanie mai apar şi „victime colaterale“. Şi nici nu cred că e bine ca şcoala să fie privită ca un teatru de război.
Pe scurt, mi-e jenă şi azi de ce a ieşit cînd am fost constrînşi să facem un curriculum „în trepte“ pentru liceu. Poate n‑am fost noi suficient de sagaci. Poate alţii or face treabă mai bună.
Deocamdată, mie liceul mi se pare, în actuala configuraţie, ca o autostradă pe care apare la un moment dat, netam-nesam, un ditamai podul, pe sub care trec alte drumuri. Vrei să cobori? N-ai decît să sari de pe parapet. Vrei să urci în autostradă? Te poţi tîrî pe burtă pe taluz. Oricum, la capătul podului e o altă ţară.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, prorector la Universitatea București; coautor al manualelor de limba și literatura română pentru liceu, apărute la Humanitas Educațional. A coordonat mai multe volume apărute la Editura Arthur.
