TÎLC SHOW

Acum 30 de ani, muzeul american J. Paul Getty a cumpărat cu 9 milioane de dolari un a­șa‑nu­mit kou­ros („tînăr“), un nud masculin de marmură, în mărime naturală, un gen caracteristic pentru sculptura greacă arhaică (mai ales în secolul 6 î.Hr.).

Nu înțeleg nimic din week-end. Îl aștepți toată săptămîna ca să constați, luni dimineața, că habar n-ai ce ai făcut în astea două zile și un sfert – dacă e să pun la socoteală și seara de vineri, ca orice persoană muncitoare cu program cît de cît regulat.

La legendarul post de televiziune Russia Today (RT), vezi zilnic cît de nenorocită e America și cît de infect și cinic e orice guvern, de la începuturile Uniunii pînă acum. Cetățeanul n-are nici un drept, dacă judeci după jurnaliștii de la Russia Today.

Cercetări diverse au arătat că gradul de fericire al unor oameni cu vieți complet diferite este, în mod neașteptat, relativ similar. După un an, persoane care și-au pierdut un braț și persoane care au cîștigat la loterie au niveluri de fericire comparabile. Psihologii au numit asta adaptare hedonică.

Am recitit, recent, fragmente din dosarul de Securitate al monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, publicate mai de mult în presa culturală autohtonă.

Termenul carosabil este un împrumut modern din franceză, unde însă carrossable este doar adjectiv. Dacă vom căuta în Internet o posibilă formă franceză substantivizată – „le carrossable“ –, vom constata că cele cîteva rezultate obţinute sînt aproape exclusiv traduceri din română.

„Te spun la Guvern“ (sau la minister, la Parlament, la Președinție…) auzeai frecvent în vremurile aurorale ale de­mo­cra­ției românești postdecembriste. De regulă, ți se mai flutura și cîte un nume sau o carte de vizită a vreunui potentat al timpului.

Să nu aibă, adică, vînturile Alpilor tăria celor din Bucegi? Să fie instalaţiile lor mai bine amplasate? Dar le vezi orientate în toate direcţiile şi pe toate feţele munţilor. Cum să nu fie vînt nicăieri? Mi-am zis atunci că, probabil, bătrîna telecabină din Sinaia trebuie să fie de vină, cu uzura ei şi cu tehnologia depăşită.

Oasele nu au, ce-i drept, valoare estetică și pînă la urmă, dacă ai văzut o vertebră de peș­te, le ai văzut pe toate, nu? Așadar, de ce a­ducem zi de zi pe șantier, din fiecare sec­țiune, multe kilograme de asemenea material?

În Europa, America și Australia, lucrurile au fost oarecum asemănătoare. Marile idei și marile cuvinte au căzut în subsolul unei depresii generale, combinată cu apatie, dezvrăjire, și cu un soi de idiotizare, venită la pachet cu prăbușirea.

Dacă cei doi parlamentari au furat, există legi care trebuie aplicate la fel ca în cazul oricărui alt cetăţean român. Dacă este posibil, fără să fie făcute nuanţări de tipul cetăţean român-rom, căci în acest caz pedepsele tind să fie cam prea uşurele.

„Oare astăzi noi am fi în stare să promovăm un examen de clasa a VIII-a din 1895?“

Dincolo de implicaţiile de-a dreptul jignitoare ale termenilor (din care s-ar înţelege că îi tolerăm, cu mare efort, pe cei care nu ar merita să fie toleraţi), toleranţă mai are, în română, conotaţiile peiorative asociate sintagmei casă de toleranţă – „stabiliment în care se practică prostituția; bordel“ (DEX).

A privi, a asculta, a pipăi, a mirosi, a gusta. Lucruri care nu se mai învață nici în familie, nici în școală, nici altundeva. Noi, cu glorioasele noastre tehnologii, ne-am eliberat de așa ceva. Nu mai avem nevoie să supraviețuim. Poate nici măcar să viețuim. Ajunge să existăm. E mai simplu, e mai practic, e mai eficient.

A repune însă astăzi pe tapet aceste teorii, într-un documentar care se pretinde serios, e o altă socoteală. Documentarul pune faţă în faţă, şi pe acelaşi plan, cercetători autentici cu indivizi interesaţi să-şi vîndă teoriile sau capabili să susţină orice.

Se zice că arheologii 1. …găsesc oase de dinozauri.

Pe scurt, treaba stă așa: celebrul fabricant de telefoane, computere și gadget-uri de succes planetar nu vrea nici în ruptul capului – deocamdată, la ora scrierii acestor rînduri – să colaboreze cu autoritățile pentru extragerea datelor dintr-un telefon mobil.

Pariurile sînt ca drogurile. Sau ca Tetrixul anilor de glorie ai 365-ului. Cărămizi care cad alene, pixel cu pixel, precum secundele unei vieţi care se scurge de nicăieri către nicăieri. Pariurile sînt o boală, un joc de noroc imposibil de camuflat în exerciţiu de intuiţie şi cunoştinţe.

Am sperat că va exista o adaptare din ambele părți, a mea la sistemul birocratic, dar și invers. Eu încerc, dar nu prea funcționează. De trei săptămîni am mașina în service și am fost nevoit să apelez la șoferul la care am dreptul prin lege.

„Bine, domnișoară“, îi zic foarte consternat și, totodată, neinspirat, „dar ceea ce afirmați este o prostie! V-am dat exemplul cu Cedează trecerea numai pentru a vă determina să rețineți mai ușor!“ „Mă iertați“, mi-a întors-o, indignată, fata, „n‑am știut că dumneavoastră spuneți, la curs, prostii.“

În româna actuală, formula pericol de viaţă nu poate avea decît interpretări absurde sau paradoxale. Pericolul major, cel care îţi pune viaţa în pericol, este cel de moarte.

Pe scurt, închisoarea și-a luat în sarcină reintegrarea deținuților în societatea de care au fost izolați pentru o vreme. O atribuție discutabilă, care poate oricînd genera abuzuri – vezi „fenomenul Pitești“ în perioada comunistă, Portocala mecanică de cealaltă parte a Cortinei de Fier etc. –, dar general acceptată în principiu.

Austria de azi, chiar dacă nu mai e imperiu, funcţionează la fel de bine. Şi pare că totul acolo porneşte de la curăţenie. Totul e bec, cum s-ar zice, iar prima lovitură pe care o primeşti cînd ajungi la Otopeni e praful şi mizeria de pe maşini. Mă rog, aici se zice că e şi din pricina naturii păcătoase, prăfoase, a Bucureştiului.

Data viitoare cînd săpați după monoliți pe Lună, v-aș ruga, maximă atenție!

Bun, avem și noi d-ale noastre, cu leprele astea de la noi, da’ nici nu se compară cu balaurii ăia de p-acolo. Și, la urmă, cine pică de prost? Noooi! Fraierii de la Românica, proștii satului, că n-au cauciucuri de iarnă, frăție! Păi, să nu-ți vină rău, nenică?

Ce făcea doamna în chestiune atîtea ore zilnic la calculator? Întrebarea aceasta fără răspuns îi făcea creierul șvaițer, alungîndu-i complet liniștea și odihna. Desigur, ca șef direct al ei, Iacob ar fi putut să o întrebe, dar am clarificat deja că omul avea o decență nativă și, în consecință, un accentuat sentiment al ridicolului.

Printre atîtea forme şi expresii colocviale neînregistrate de dicţionarele noastre generale, dar cunoscute de foarte mulţi vorbitori, se numără expresia a o zbîrci, cu sensul „a greşi“ („a gafa“, „a o da în bară“ etc.).

A apărut o nouă preocupare în spațiul public românesc: cine și după ce criterii atestă dacă o lucrare este științifică sau nu. Răspunsul scurt este dezamăgitor: depinde. O revistă sau o editură științifică au propriile criterii pentru a accepta un manuscris spre tipărire.

Este ca în bancul cu olteanul – „ori înseamnă ceva, ori vine de undeva“. Ce înseamnă „a pune pe cineva în situația de inferioritate“ prin ceea ce spui? Dacă spun „scoțienii sînt zgîrciți“, am pus în inferioritate vreun scoțian, chiar dacă termenul „zgîrcit“ are vreo conotație negativă?

În vremea comunismului circula un banc, cum că în Larousse-ul din anul 2500 (cum va fi fiind el atunci), în dreptul numelui Adolf Hitler va sta scris: Mic terorist din epoca lui Stalin. Cu alte cuvinte, istoria va recunoaşte, la un moment dat, întreaga grozăvie a domniei „părintelui popoarelor“.

Ahile și Aiax dau cu zarul pe rînd la masa de joc, în armură completă. Așa a ales să-i picteze Exekias (sec. VI î.Hr.) pe celebra lui amforă de la Vatican, deși nici un pasaj din Homer nu menționează un asemenea episod.

S-a scris, s-a povestit, s-a cerce­tat: deseori, închisoarea e o e­sen­ția­li­za­re, un soi de reducție a lumii libere. E drept, în ultimii ani, prin anumite țări, ideea de închisoare s-a modificat radical.

Afirmațiile de mai jos sînt lucruri care mi-au fost spuse despre romi („țiganii mei“) în diverse împrejurări, cu diverse ocazii.

Henry Wilt, prizonier într-un mariaj monoton şi blocat în poziţia de asistent de rangul doi, se consideră un ratat irecuperabil, dezvoltînd sumbre reverii diurne, cu iz freudian. Visează să-şi ucidă soţia casnică, supraponderală şi mereu nemulţumită, şi îşi urăşte – pînă la disperare – studenţii rudimentari.

Expresia populară despre care am vorbit cu o săptămînă în urmă (mut în dungi) e destul de rară; poate că ar merita să fie amintite, în continuarea discuţiei, şi alte formule şi contexte, mult mai cunoscute, în care apare termenul mut.

Mă uit la televizor. Se comentează propunerile unei comisii ministeriale de reformare a programelor școlare. Mai precis, afirmațiile dlui academician Solomon Marcus, potrivit căruia gimnaziul în România reprezintă o permanentă agresiune la sănătatea fizică și psihică a elevilor.

Agresiunea unui individ fioros asupra unei fete de 21 de ani de la Salvamont, într-un bar din staţiunea Straja, a produs valuri de indignare pe reţelele de socializare şi în mass-media.

Zilele trecute, într-un bar din sta­țiu­nea Straja, lîngă Lupeni, un tro­glodit – mare, chel, posesor de trei cefe – lasă lată o tînără salvamontistă, după ce îi aplică un pumn în plină figură. A nu se formula nici o suspiciune la adresa vreunei intenții de discriminare a tipilor mari, chei, posesori de multe cefe.

Expresia populară mut în dungi nu este foarte frecventă şi nu a fost cuprinsă în dicţionarele noastre de uz curent. Deşi este evident că se foloseşte pentru caracterizarea negativă a unei persoane, sensul său specific nu e foarte clar.

Sintagma „învățămînt centrat“ sugerează ideea că sistemul educațional, cu toate articulațiile lui, este, asemeni sistemului solar, un întreg coerent, ale cărui piese componente nu se mișcă alandala, fiecare în legea ei, ci se supun unei ordini interioare dictate „de la centru“.

Pentru că Dilema a împlinit, la jumătatea lui ianuarie, 23 de ani, colegii de la Adevărul Live au avut ideea de a-i invita la o discuţie pe cei trei redactori-şefi pe care i-a avut revista, din 1993 încoace. Publicăm mai jos transcrierea cîtorva fragmente din emisiunea de la Adevărul Live.

„Alo, domnul Mierlică Marin? Vă salut! Ambasada Chinei vă deranjază, domnu’ Mierlică. Puteţi să-mi spuneţi şi mie ce se mai aude cu salariile acelea? Ei, nu zău! Să fiu al dracu’! Păi, şi ce facem, domnu’ Mierlică? Aşa… da, da, înţeleg, dar ştiţi, noi am executat… Da, da, înţeleg.“

„Pe nepusă masă, taică-meu a dezvoltat, acasă, o psihoză inversă. Vrea să treacă fraudulos granița și să emigreze în Germania. S-a săturat, îmi spune conspirativ, de tiranul ăsta de Ceaușescu!“

A adus o dezbatere pe acest subiect, poate mai vie decît oricînd, dar, mai ales, o impresionantă serie de mărturisiri. Cu un elan nemaivăzut pînă acum, mulți români au reușit să povestească abuzurile la care au fost supuși în familie.

Un anglicism extrem de frecvent întîlnit în ultimii ani, mai ales în spaţiul Internetului, este customizat, preluare şi adaptare a formei customized, participiul verbului to customize („a adapta la nevoile şi cerinţele clientului“), devenit în română a customiza.

Vă mai amintiți, probabil, de tragedia lui Ionuț, copilul ucis de cîini lîngă un teren de joacă din București. Am fost atunci, în febra emoțională a momentului, martorii unei avalanșe de acuze, clamînd, toate, responsabilitatea celor care, direct sau indirect, au făcut posibil să se petreacă acel groaznic accident.

Extrema cealaltă este tot o nebunie, care se petrece îndeobşte prin ţările mai puţin civilizate şi în care părinţii pur şi simplu îşi maltratează copiii, iar autorităţile nu pot sau nu vor să intervină pe motiv că familia e sacră şi nu te poţi amesteca în treburile ei interne.

„Pînă și pisica mea, Esmeralda“, a continuat moderatorul TV trist, „m-a mușcat azi dimineață de ceafă, deoarece – sînt convins – nu m-a recunoscut… Uită-te și tu! De cîteva minute, sînt urmărit agresiv de polițaii ăia cu mutre de mardeiași.“

E an electoral. E, cumva, asemănător cu momentul acela de mare sărbătoare, cînd unii se spală. În rest, n-o fac. Nu pentru că n-ar avea condiții, ci pentru că există riscul să răcească sau pentru că n-au timp, mereu se găsește cîte ceva de făcut.

Introducerea în uz a unor anglicisme care dublează şi concurează termenii împrumutaţi cu mai bine de un secol în urmă din franceză este un proces extrem de vizibil în ultimele decenii.