Egalitatea. Cît de ipocrit sună acest cuvînt?
Anii ’80, ca apogeu al entuziasmului neoliberal, petreceau sub Ronald Reagan și Margaret Thatcher cele mai fericite momente ale visului întîlnirii cu prosperitatea. Prin lumea occidentală era o veselie de nedescris. Sectorul privat primea toate libertățile și încurajările, separarea cît mai clară a puterilor în stat promitea democrația perfectă, omenirea capitalistă se punea pe construit și pe produs, ca să aibă ce consuma în urma poftei gigantice de viitor. Un viitor prosper și democratic, pe care-l puteai vedea cît se putea de clar, prin ușa deschisă de discursurile și teoriile pline de speranță ale acelor ani. În vremea asta, la noi era complet altfel. Dar exista, totuși, un detaliu asemănător: și acolo, și la noi, se țineau nenumărate discursuri despre egalitate, libertate, progres, respect față de ființa umană, drepturi fundamentale, democrație, prosperitate. E drept, la noi, chestia cu discursurile despre prosperitate se petrecea pe fondul unei tragi-comedii, al unei masive crize alimentare, în care inegalitatea între descurcăreți și restul poporului era de un farmec delicios.
În lumea occidentală au urmat vreo 15-20 de ani de veselie. Părea că ține chestia cu piața lăsată la discreția poftelor pe care dînsa le are oricînd și că sectorul privat își reglează toate mecanismele, în virtutea unor instincte de conservare pe care le conține. Se stătea boierește la plajă, la soarele prosperității, iar egalitatea, respectul față de drepturile omului, democrația și libertatea păreau cei patru piloni de sprijin de la ditamai baldachinul în care lumea se bucura de starea de bine. La noi, după anii ’80, cu o scurtă întrerupere de cîteva zile, cuvintele astea au trecut dintr-o tragi-comedie într-un thriller. Ceea ce s-a numit, la noi, „tranziție“, a fost un vis atît de urît – cu abuzuri, furturi de dimensiuni enorme, ticăloșii și neliniște permanentă –, încît am ieșit de-acolo total imuni la orice discurs, la orice noțiune, la orice cuvînt care conține vreo licărire de speranță.
Dincolo, după boieria unor ani buni, din neant, s-a produs criza. Lăcomia patologică a corporatismului postmodern, produs de viziunea neoliberală, a ronțăit din interior tot ce se putea ronțăi, în așa fel încît lumea s-a trezit cu baldachinul picat fix în cap. O experiență diferită față de a noastră, dar cu rezultate asemănătoare. Cuvintele care susțineau baldachinul veseliei s-au golit de sens în asemenea hal încît, chiar și acolo unde produceau ropote de aplauze pînă nu de mult, riști să-ți iei un scuipat în freză dacă le pronunți. Pînă la urmă, cum-necum, pe căi foarte diferite, am ajuns în același punct: cuvintele și ideile mari ne produc urticarie și accese de cinism, cu dureri iradiante în toate încheieturile.
În Europa, America și Australia, lucrurile au fost oarecum asemănătoare. Marile idei și marile cuvinte au căzut în subsolul unei depresii generale, combinată cu apatie, dezvrăjire, și cu un soi de idiotizare, venită la pachet cu prăbușirea. Exact cînd era mai prost, am picat și noi la masă, în căutarea semnificațiilor pierdute ale cuvintelor mari. Și, de-aici încolo, lucrurile seamănă din ce în ce mai urît. O lume dezvrăjită și speriată începe să-și caute lideri în portrete cît mai asemănătoare cu sine, în oameni cît mai reprezentativi pentru mulțime, pentru oceanul de victime ale dezvrăjirii. Lumea vrea să simtă că recuperează puterea și-și trimite la vîrf reprezentanții reali, cît mai asemănători cu cei pe care îi reprezintă. Tristă mișcare! Spre vîrf sînt proiectați lideri care ne seamănă întru totul. Adică la fel de mediocri și de dezvrăjiți, la fel de lipsiți de entuziasmul marilor cuvinte, la fel de bulversați și aflați în criză de idei. Parcă vezi, uneori, cum se lățește pe figurile lor acest gînd: „Nasol, nene! Asta e! Ce să fac?! Mă bucur de poziția pe care-o am cît se poate, adun cîte ceva, și dup-aia boieresc, pentru că oricum se dărîmă toată coșmelia…“.
Pe fondul ăsta zgîlțîit din temelii, vin și refugiații. Alții care pică la masă exact atunci cînd nu trebuie. O nenorocire nu vine niciodată singură, nu-i așa? Iar bulversarea se transformă în panică exteriorizată. Ideile de egalitate, respect față de drepturile omului, democrație, libertate, toate astea devin – din noțiuni uzate și chestii care au produs mai degrabă dezamăgire – adevărate amenințări și mari pericole. Ce stătea pe piedestalul aurit acum cîțiva ani s-a mutat fulgerător la stîlpul infamiei. Marile idei ale ființei umane devin tot atîtea pericole în calea supraviețuirii. Înfricoșătoare manevră! Iar străinul e, acum, oricine nu e identic cu noi. Dușmanul e minoritatea, indiferent de natura ei. Doar trăitul în apropierea celor exact ca noi ne mai dă un pic de siguranță. Iar amestecul de dezvrăjire, panică și lipsă de idei ne face să privim idiotizarea ca pe un instinct de conservare, ca pe un mecanism de protecție. Nici măcar oglinda nu mai e o soluție. Experiența de secole ne arată că, atunci cînd nu ne place ce vedem în ea, o spargem imediat.
Mai apar și unii, nu puțini, care spun că s-au strecurat niște greșeli în chestia cu comunismul și-ar trebui să-l mai facem o dată, c-o să meargă. Dacă nu stau și se amuză pe seama noastră, lumile alea din univers, despre care credem că sînt pe acolo, ar fi bine să apară. Măcar una. E momentul.
Cătălin Ștefănescu este realizatorul emisiunii Garantat 100% la TVR 1.
