Tribulaţiile unui „spion“
Am recitit, recent, fragmente din dosarul de Securitate al monahului de la Rohia, Nicolae Steinhardt, publicate mai demult în presa culturală autohtonă. Autorul Jurnalului fericirii s-a aflat în vizorul poliţiei secrete din România comunistă, neîntrerupt, timp de treizeci de ani, de la debutul procesului Noica şi pînă în ultimele zile de viaţă, de la sfîrşitul deceniului nouă. S-ar putea ca obstinaţia muncii de urmărire să vă determine să credeţi că Steinhardt a fost unul dintre cei mai teribili luptători anticomunişti din istoria noastră, şef al vreunei organizaţii secrete „reacţionare“, cu filiaţii în străinătate. Nimic mai fals. Nicu Steinhardt este un mare cărturar, format în efervescenţa intelectuală a anilor ’30, cu educaţie solidă anglofonă şi francofonă. Evreitatea lui rămîne argumentul fundamental pentru păstrarea unei poziţii raţionale pe parcursul derapajelor ideologice de dreapta din preajma celui de-al doilea război mondial. Ulterior, creştinarea sa (şi, mai tîrziu, tunderea în monahism) demonstrează aplecarea structurală a omului Steinhardt spre cultura toleranţei şi iertării. Cine a citit opera majoră a scriitorului Steinhardt – Jurnalul fericirii –, dar şi alte texte ale sale (cum ar fi, de pildă, scrisorile către Virgil Ierunca, grupate sub titlul Dumnezeu în care spui că nu crezi) ştie că acestea nu reprezintă simple speculaţii. În mijlocul unei lumi rapace, totalitare şi autodeclarate atee, stingherul intelectual bucureştean pare un personaj dintr-o dimensiune temporală paralelă, trimis anume pentru a contrabalansa, prin puterea exemplului, virulenţa vremurilor apocaliptice. Nu am aici nici spaţiul, nici posibilitatea de a construi pe marginea unei asemenea ipoteze. Am făcut-o cu alte ocazii. Suficient să amintesc faptul că Steinhardt îşi iartă în mod constant călăii (găsindu-le chiar justificări în ordinea superioară a istoriei) şi îşi cenzurează draconic fiecare pas, gest, cuvînt sau gînd prin grila eticii creştine (de exemplu, ştiindu-se urmărit, îşi face nenumărate procese de conştiinţă ori de cîte ori răspunde la salutul cuiva pe stradă şi tremură la gîndul că ar putea cauza altora neplăceri, fie şi indirect; în plus, în timpul anchetei, refuză, deşi ameninţat, să divulge numele persoanelor pe la care au circulat volumele de filozofie lansate de Constantin Noica). Scriitorul îşi petrece cea mai mare parte a vremii în garsoniera proprie, anticipînd recluziunea din chilia de la Rohia. Singurele ieşiri semnificative din casă sînt la slujbele bisericeşti de peste an.
Prin urmare, întrebarea care se pune imediat este ce urmărea, de fapt, Securitatea la un personaj cu o benignitate comportamentală vizibilă cu ochiul liber? Ar fi, să spunem, două variante de răspuns: 1) Steinhardt fusese totuşi deţinut politic (unul necooperant!), iar uzanţele oricărui stat poliţienesc prevăd activităţi de supraveghere perpetuă în astfel de cazuri şi 2) Steinhardt ţinea, mai mult sau mai puţin secret, o corespondenţă cu intelectuali români din diaspora, informîndu-i despre viaţa culturală din ţară şi atrăgîndu-şi, ca atare, prezumţia de „activitate duşmănoasă împotriva partidului şi statului“. Avînd în vedere circumstanţele, ai bănui că doi-trei angajaţi ai Securităţii (în schimburi de 24 de ore) ar fi putut duce la bun sfîrşit munca de urmărire în acest caz. Rapoartele lor zilnice (ori, de ce nu, săptămînale) ar fi ţinut ochiul vigilent al autorităţii comuniste fixat pe mişcările „reacţionare“ ale paşnicului bătrînel, nepermiţînd vreo ieşire din rînd. Ei bine, amintitul dosar dat publicităţii de CNSAS acum cîțiva ani ne confruntă cu o realitate înfricoşătoare. În supravegherea tacită a lui Steinhardt erau prinse (printr-o muncă febrilă de zi şi noapte) nu mai puţin de 130 de persoane identificate (100 de ofiţeri activi ai Securităţii şi 30 de informatori), plus o cifră incertă de urmăritori neidentificaţi. Cu alte cuvinte, o mică armată de aproximativ 200 de oameni luptau, secundă de secundă, pe baricadele contraspionajului românesc, încercînd din răsputeri să contracareze loviturile politice ale debordantului spion internaţional Nicu Steinhardt! Ei îl urmăresc la piaţă, la biserică, îi cronometrează minutele în care vorbeşte cu vecinii, îl fotografiază sărutînd icoanele ori stînd în genunchi la Sfînta Liturghie. Merg după el prin tramvaiele bucureştene, îl fixează cu privirea, conspirativ, pe sub cozorocul şepcii sau din gulerul ridicat al pardesiului, se prefac, probabil, adesea, că citesc ziarul şi, printr-o gaură minusculă, îl radiografiază pe „trădător“ punîndu-şi rufele la uscat în balcon. În fine, scriu neobosit mii de pagini în care se dau de ceasul morţii să confere unor acţiuni banale aerul malefic al povestirilor gotice. Lăsînd la o parte discuţia morală din jurul situaţiei propriu-zise, trebuie să recunoaştem că apare aici volens-nolens o ipoteză sîcîitoare: întreaga „muncă“ de supraveghere se făcea pe bani grei (salariile frumuşele ale coloneilor ce „comentau“ pe marginea rapoartelor informative, combinate cu diurnele informatorilor şi costul logisticii de urmărire ne duc la sume aproape exorbitante), bani plătiţi, desigur, de către contribuabilul român. S-a construit, după 1990, mitul eficienţei economice a aparatului social comunist. Cred că, foarte curînd, istoriografia est-europeană va trebui să-l deconstruiască, explorînd nenumăratele studii de context (precum cel de mai sus) ale lumii sfîrşitului de veac XX. S-ar putea să mă înşel, dar, dacă există cu adevărat un arhetip filozofic al parazitismului social, atunci el ar fi de căutat mai degrabă în Ideologia germană a lui Marx decît în teoriile fataliste despre declinul aristocraţiei şi burgheziei tîrzii.
Codrin Liviu Cuțitaru este decan al Facultății de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: Prezentul discontinuu, Editura Institutul European, 2014.
